Priviri spre Asia

Nu trebuie să fii cine ştie ce expert politolog, sociolog, antropolog sau profesor de literatură comparată ca să desluşeşti că multe lucruri din jurul nostru se schimbă pe neaşteptate. Fără să ne dăm seama, dincolo de cifrele din statisticile şi graficele cu care ne ţin mereu la curent televiziunile, computerele şi apariţiile editoriale de tot felul. A devenit o certitudine că centrul de putere al viitorului se va muta în spaţiul Asia-Pacific, în dauna unei Europe îmbătrînite şi măcinate de propriile-i neputinţe. Cîteva cărţi ce sînt, în acest moment, accesibile cititorilor români, printr-un lanţ de librării care se împuţinează pe zi ce trece – a dispărut şi Librăria Sadoveanu, din buricul Bucureştilor, una dintre cele mai vechi, putem spune – ne pot satisface curiozitatea legată de un continent care mereu a stîrnit nu doar interesul europenilor, ci şi interesele lor. Ieri, ca şi azi.

Fostul rector al Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, profesorul Andrei Marga, cunoscut marelui public mai mult ca fost ministru de Externe sau preşedinte ICR decît prin sumedenia de cărţi publicate mai ales în ultimii 25 de ani, ne oferă o neşteptată lucrare dedicată Chinei – Ascensiunea globală a Chinei (Editura Niculescu, 2015). O prezentare panoramică a istoriei şi civilizaţiei chineze, prin prisma asumării unei modernităţi şi a unei modernizări galopante, care a urmat după moartea lui Mao Zedong. Dar şi noile linii geopolitice strategice – cu specifiul lor chinez, evident –, deschise de Deng Xiaoping şi continuate de pragmatismul şi adaptarea la condiţiile Chinei, a ceea ce înseamnă economie de piaţă şi democraţie, în momentul în care China nu a renunţat la ideologia comunistă, dar a fost suficient de elastică pentru a-şi promova propriile interese economice. Bibliografia utilizată de autor este impresionantă, dincolo de analizele şi obervaţiile bazate pe numeroase contacte directe cu oficialităţile chineze. Cifrele, faptele, întîmplările relatate, din trecut sau din contemporaneitate, şi puse într-o relaţie care nu refuză contactul cu o civilizaţie despre care ştim prea puţine, fac din acest volum o bună lecţie de politologie, valabilă nu doar pentru spaţiul asiatic. Analizele unor Henry Kissinger (din On China, lucrare masivă tradusă şi la noi, sub titlul Despre China, apărută la comunicare.ro) şi Zbigniew Brzezinski (Strategic Vision. America and the Crisis of Global Power, Basic Books, 2012), bine-cunoscuţi altminteri cu expertizele lor politologice, ca şi, suprinzător, cel puţin pentru mine, citatele şi analizele din Hard Choices (Simon&Schuster, 2014) de Hillary Clinton, care poate ar merita să fie tradusă şi la noi – sînt pline de observaţii judicioase. China devine un partener pentru Statele Unite, nimic nu se mai poate decide, pe plan global, fără parteneriatul Chinei. Dincolo de interesele ei imediate, un joc al răbdării şi al artei compromisului este oferit şi altor puteri emergente ale lumii de astăzi. Bune analize în această carte aparţinînd unui universitar român sau mai multor autori citaţi. Bibliogra­fie de ultimă oră. Ideile exprimate aduc, mai ales mediului politic românesc, claritate şi limpezime, absolut necesare unor luări de poziţie corecte. Cei care s-ar fi aşteptat şi la impresii directe, turistice sau culturale vor fi dezamăgiţi. Dar nu acestea erau premisele cărţii.

 

Că veni vorba şi de impresii personale, dincolo de aspectele politologice sau econo­mico-militare, găsim (şi) aşa ceva în volumul Butoiul cu pulbere al Asiei. Marea Chinei de Sud şi sfîrşitul stabilităţii în Pacific (Editura Litera, 2016, traducerea din limba engleză de Mihnea Gafiţa), al unui mult mai simpatic autor – analist şi editorialist la The Atlantic, aflat prin diverse comitete  de securitate sus-puse, călător impenintent, deopotrivă, avînd şi pasaje cu responsabilităţi politice în Administraţia americană, visiting professor de securitate naţională – aşa cum se dovedeşte Robert D. Kaplan. Autorul – în sensul american (mai larg) al cuvîntului şi publicist de succes, tradus şi bine-cunoscut în mediile universitare româneşti – a şi fost prin ţara noastră în cîteva rînduri şi reuşeşte, cu fiecare carte, să ne  surprindă, prin acurateţea analizelor, dar şi prin farmecul lui de a însăila poveşti, nu doar de a croşeta întîmplări ale istoriei. Mai vechi sau mai noi, ale unor personaje/personalităţi faimoase din trecut, ale lui personal. Dacă profesorul Andrei Marga se ocupă doar de China în mod special, Kaplan analizează aspecte politice şi strategice legate de mult mai multe ţări. Din Asia de Sud-Est. Cu sau fără acei tigri de care s-a tot făcut atîta caz mai acum cîteva decenii. Că vine vorba de Marea Caraibelor a Chinei – bună comparaţia –, adică de Singapore, de Taiwan sau Hong Kong, de Indonezia şi Filipine sau de ţările de pe continent, precum Thailanda, Malaezia, Cambodgia sau Vietnam. Fiecare cu istoria ei, cu frămîntările ei, coloniale sau legate de inserţia într-o lume contemporană. Interconectările dintre ele, prezenţa colosului chinez, frămîntările din ultimele decenii, confruntările. Politice, economice, financiare, sociale. Impresiile de călătorie şi întîlnirile cu oficialităţile sau cu studenţi/ cadre didactice din diverse ţări se îngemănează cu observaţii şi analize personale. Bazate pe o uriaşă experienţă, dar dovedind şi o excelentă capacitate de sinteză. Capa­citatea de  a puncta esenţialul şi de a pune accentele necesare. Mai ales cînd este vorba de o istorie şi o politică mişcătoare, care se scrie de la an la an, mai ales cînd este vorba de un spaţiu asiatic, de mare interes pentru leadership-ul american. Pe scurt, în loc de concluzie: toţi se tem de China, toată lumea o curtează, nici americanii nu mai sînt ce-au fost. În zonă. O spune Robert D. Kaplan.

 

Sam van Schaik – doctorat în literatură bu­distă în 2000, la Universitatea din Manchester –, un nume necunoscut în România, dar considerat un bun cunoscător al istoriei Tibetului şi al budismului tibetan, le oferă cititorilor români O istorie a Tibetului (Editura Polirom, 2016, traducerea din limba engleză de Ovidiu-Gheorghe Ruţa), care, sînt convinsă, va atrage interesul multora. Pe lîngă toată literatura care se răsuceşte în jurul lui Dalai Lama, cu toate cărţile şi publicaţiile, nu puţine, care au apărut şi pe la noi, după 1989, Tibetul şi istoria lui, reală, rămîn puţin cunoscute publicului românesc. Dacă anumite aspecte ce ţin de evenimentele, multe contondente, derulate după ocuparea Tibetului de către Armata Populară de Eliberare, în 1950, şi după plecarea în exil a lui Dalai Lama sînt mai cunoscute, multe detalii şi informaţii sînt cu totul noi pentru cei care nu sînt temeinic aşezaţi pe acest subiect. Cu un lung trecut, dacă e să privim înapoi în istoria ţării – începuturile Tibetului sînt plasate în secolele VI-VII (e.n), iar aşa-numita Epocă de Aur, între 1315 şi 1543 –, independenţa este obţinută în 1904. Şi durează pînă în 1950, cînd comunismul chinez arborează steagul roşu la Lhassa, faimoasa capitală a Tibetului. Auto­rităţile comuniste încearcă să lichideze o cultură străveche. Ceea ce este distrus în Tibet renaşte într-un exil, de unde Dalai Lama coordonează o mişcare de salvare a identităţii naţionale. Teribilă această încleştare dintre ideologia comunistă şi spiritualitatea budistă. Povestea continuă şi astăzi. Autorul ne oferă o multitudine de informaţii şi naraţiuni – un istoric care nu e în stare să povestească limpede şi concis nu-şi onorează disciplina care conturează o imagine mult mai clară a ceea ce ştiam pînă acum. Notele adiacente dau multe lămuriri utile, în timp ce bibliografia, peste 250 de titluri, este, evident, de folos celor ce vor să aprofundeze acest subiect. Fără de care nu se poate percepe o perspectivă corectă asupra Asiei.

 

Despre Japonia nu avem mărturia unui istoric sau a unui politolog, ci a unui scriitor. Nu mai ştiu cine a spus că putem şti mai multe despre Franţa şi istoria francezilor citindu-l pe Balzac decît din cărţile lui Michelet. Este perfect adevărat. Nobila doamnă din Yodo (Editura Humanitas Fiction, 2016, traducere din japoneză şi note de Magdalena Ciubăncan) este un roman ce aparţine unui scriitor japonez, cunoscut şi apreciat în România, tot atît ca şi mai popularii Yukio Mishima şi Kawabata. Yashushi Inoue. Cîteva dintre cele mai cunoscute cărţi au apărut şi la noi, la Editura Humanitas Fiction. Dar nici una dintre ele nu prezintă această frescă istorică, un întreg păienjeniş de întîmplări, reale, consumate cam în aceeaşi perioadă în care Mihai Viteazul unifica provinciile româneşti – proces care avea loc şi în Japonia. Un roman extrem de rafinat, compus cu subtilitate şi condus prin jocul de lumini şi umbre al unei eroine. Un personaj central, înconjurat de alte cîteva zeci de personaje, fiecare avînd locul şi rolul lui, precum acel tablou al lui Breughel, Peisaj de iarnă, care ascunde mult mai mult decît cele 40 de jocuri de copii identificate de către specialişti. Ceea ce nu se desluşeşte imediat este mai important decît ceea ce se vede. La fel şi în romanul lui Inoue. O anume Chacha, fată de nobil şi apoi soţie de comandant militar, a cărei viaţă bornează istoria, violentă, a unei Japonii medievale. Lupte pentru putere, campanii militare, intrigi, incendii spectaculoase, soţii, copii, amante, iubite de tot felul, încurcătura mare la acest capitol, moravurile sînt laxe, o reală reconstituire istorică, extrem de tensionată, a secolul al XVI-lea. În multe puncte, Japonia de astăzi, dincolo de modernitatea care-i lasă cu gura căscată pe vizitatorii ei, este marcată, încă, de acest trecut fabulos. „Templul de aur“ – nu doar cel din romanul lui Mishima, din Kyoto – rămîne într-o eternitate care se schimbă mereu, precum cursul yuan-ului la bursa din Tokio. Evident că apar în roman cireşi înfloriţi, că ni se oferă şi cîte un pahar de sake – sînt mult mai multe feluri decît ştiam, nu doar unul –,  dar nici un fel de mîncare. Ciudat. Simplă observaţie. Ai zice că japonezii nu mănîncă nimic, dacă te iei după ce apare în roman. Cine vrea însă să priceapă în profunzime Japonia este obligat să se aplece asupra istoriei ei trecute. Aşa cum o face şi romanul lui Inoue. Am reţinut o propoziţie pe care aş vrea să mi-o notez undeva. „Virtutea cea mai de preţ este puterea de a răbda.“ (p. 291) Nu sună bine? Mai ales pentru noi, români, europeni sau americani, în aceşti ani, în care totul se consumă cu o viteză apocaliptică, şi răbdare nu mai are nimeni pentru nimic? E bine, e rău, nu ştiu. Japonezii sînt consideraţi nemţii Asiei, aşa cum coreenii ar fi italienii lor. Nu e rău să ştim cît mai multe unii despre alţii, Asia are mult mai multe de oferit lumii decît clişee şi prejudecăţi. Nu ştiu dacă secolul al XXI-lea va fi unul religios sau nu va fi deloc, aşa cum preconiza André Malraux, dar unul asiatic în mod cert va fi. După toate aceste lecturi, tare aş mai vrea să revăd filmul Cei şapte samurai, al lui Kurosawa, cu Toshiro Mifune pe post de lider. Abia acum, dintr-o notă de subsol, am priceput ce e cu aceşti ronini, cum sînt şi eroii din film. Samurai rămaşi fără stăpîni şi decăzuţi din drepturi, pentru că nu şi-au făcut seppuku. Dacă rămîneau în viaţă, îşi cîştigau traiul ca mercenari. Ceea ce sînt şi eroii din filmul lui Kurosawa. Cei şapte samurai erau, în fond, nişte mercenari, nişte ronini!