Tristan Tzara văzut de Izis (Israelis Bidermanas), Paris, 1955
„Il a redoublé une syllabe et il est devenu célèbre“ (Madeleine Chapsal)
Nu e un timp potrivit pentru înțelegerea cuvîntului Dada și nici pentru aducerea în atenție a lui Tristan Tzara. Un festivism discutabil înconjoară încă o cifră rotundă, a cărei singură utilitate mnemonică ar fi – eventual – declanșarea unei relații firești cu toată această afacere a avangardei, care să se prelungească și în anul 101, 102, 103 … d. D. (după Dada). Nu putem fi siguri, însă, deoarece festivismul e uniforma timpului nostru, e armătura ce ține împreună atențiile lovite de strabism ale unor populații fluctuante de consumatori și povestitori, de frecventatori și comentatori a orice.
Nu știu cum arată manualele de literatură azi, nici nu știu ce pondere mai au ele în educație, dar știu cu siguranță că educația postbelică a României nu includea în curricula sa avangarda, după cum nu îi includea pe eroii burghezi ai acestei mișcări multicefale în panteonul internaționalist și apoi naționalist al maeștrilor care ne-au format cultural și moral. Crescută fără Dada, generația mea a acumulat o frustrare subliminală, pe care o pot oricînd diagnostica în excese de compensare. Lipsiți de familiaritate cu părinții avangardei, orfanii generațiilor post-dezgheț s-au dus ori către sentimentalismul lingvistic, ori către experimentalismul sever, ori către absurdul argumentat social. Gratuitatea obsesivă și libertatea neîncrîncenată nu au încăput în tiparele învîrtite de morișca istoriei.
Oricum ai da-o, cultura produsă în România trebuia sa facă sens, și să fie sensibilă: sensibilă în formă, și rezonabilă ca preocupări. Rezonabilă ori că dădea rezon doctrinelor oficiale/oficioase, ori că făcea cu ochiul doctrinelor subterane. Nimeni nu se urca pe scenă pentru a primi aplauzele bufonului, cu excepția bufonului însuși, atunci cînd o piesă (Shakespeare, desigur) era montată în răspăr ideologic, spre deliciile publicului care se simțea bine – pricepînd. Priceperea era de bază, nu erai nimeni dacă nu aveai meserie, iar acest lucru se vedea cel mai limpede în artele văzului, unde cuvîntul acesta avea puterea magică de a anula totul în jur: meserie.
Ce știm noi despre Dada? Nimic. Ce ne-a rămas din Dada? Praful istoriei. Cîteva povești aproximative. Cîteva picturi cu virtuți documentare. Cîteva pagini tipărite. Aici e de fapt cheia găurii prin care ar trebui să privim: tehnica tipografică. Facebookul istoric al unui an de război, al anilor de după, mizeri și ludici. Diseminarea unor zvonuri, a unor sunete, dadaizarea presei, a acelui apendice al civilizației care modelase opinii și făcuse posibilă nu acceptarea, ci voluptatea războiului. Îndoirea după capriciile urechii și ale ochiului a unor pagini rigide și plicticoase de ziar. Inventarea imaginii tipografice înaintea (sau deja împotriva) intoxicării publicitare. Abrevierea, tasarea, strivirea, nivelarea, demontarea poeziei în elementele distincte ale literelor, ale blocurilor de text, ale culorilor primare, terne, și ale hîrtiei ieftine, de format dispozabil.
Ca să înțelegi Dada, ar trebui să fii atît de liber, încît să citești cotidianul ca pe un text continuu, maleabil, transformabil, de neînțeles, distant, lipsit de emoție. Sine ira et studio. Tacitus, tăcutul care vorbea într-una, poate fi un model pentru Dada, pentru distanța nepărtinitoare față de tot. Fără mînie și părtinire, așa arată eroii avangardei în fotografiile de epocă. Îmbrăcați cuviincios, în costume închise, frezați corect, cu expresii serioase, afectînd ici-colo un chiștoc în colțul gurii sau un monoclu, făcînd (rarisim) mutre și figuri de liceeni în vacanță, acești oameni venerați marginal, la momente aniversare, rămîn un mister.
Și cel mai misterios dintre ei – Tristan Tzara. Agent electoral și salesman al avangardelor, negustor de artă africană, politician și inventator strălucit a cărui capodoperă de neocolit este propriul să nume, TT rămîne învelit în misterele tipice melancolicilor. De cîte ori merg la Paris, caut să trec prin fața casei Tzara, din Montmartre. Fațada monumentală, oarbă, de cavou modernist, așezată de Adolf Loos deasupra primelor două niveluri, cochet mic-burgheze în formă și material, a fost desenată, se pare, la indicațiile lui TT, adăugînd încă un strat la încifrata personalitate a poetului. Pentru că, pînă la urmă, TT rămîne atîrnat de poezie. Ultimele sale preocupări se concentrează pe François Villon, poet maudit și bufon tragic al literaturii medievale/renascentiste.
Substanța ascunsă a personalității lui TT este tragică. Epiderma este bufonă. Nimic din ceea ce s-a scris și s-a spus despre el nu poate fi mai adevărat decît portretul pe care i-l face, în 1955, Israelis (Izis) Bidermanas, fotograf umanist, evreu emigrant din depărtata Lituanie. Ca și în alte fotografii din anii maturității tîrzii, Tzara are un aer fragil, vag, absent, întunecat de un fel de amărăciune împăcată. Expresia alertă a tinereții s-a topit. Ceea ce distinge această imagine de altele este poziția tipic melancolică, cu capul sprijinit în mîna dreaptă, și – mai presus de orice – mîneca halatului, cu o imensă ruptură, prin care iese cotul poetului. Ruptura, aproape sexuală în brutalitatea ei, este centrul întregii compoziții, și este esența poetului. Saltimbanc al istoriei, bufon al modernității, călător al sunetelor, Tzara rămîne pentru mine în acest portret chintesențial, realizat de un spirit-frate, de alt emigrant, a cărui reputație – coincidență semnificativă – s-a construit prin fotografiile făcute în lumea circului.
Pe 29 ianuarie 1933, la ora 21.55, pe peronul Gării Sinaia, primul ministru de atunci al României și șeful Partidului Liberal, Ion Gheorghe Duca, a fost asasinat cu trei gloanțe în ceafă de către Nicolae (Niki) Constantinescu, membru al Gărzii de Fier. Primul ministru venea dintr-o audiență la Carol al II-lea. Analiza documentelor epocii indică faptul că atît regele, cît și prefectul poliției, Gavrilă Marinescu, erau la curent cu planurile „Nicadorilor“ (N. Constantinescu și complicii săi, Ion Caranica și Doru Belimace). Intransigența morală a lui Duca îl făcea incomod pentru toate forțele implicate în complicatul și sîngerosul joc politic al epocii. Unul dintre aspectele care iritau, în propriul partid, era modestia obsesivă a omului politic, trăitor, întreaga viață, în apartamente închiriate și lipsit de avere. Actul de constatare a morții menționează că primul ministru avea pe sub haină o cămașă cîrpită cu grijă. I.G. Duca se simțea, probabil, solidar cu o societate care se tîra cu greu printr-o criză economică prelungită.
În 1933, lumea se afla în plin suprarealism. Destrămarea Europei începuse. Destrămarea melancolică a hainelor îi apropie, la mai bine de 20 de ani în timp, pe acești doi neverosimili cetățeni ai Europei, Tristan Tzara și Ion Gheorghe Duca.