de-clic(k)/atelier deschis. Traducerea Estului, timpul din timp

Așa cum piața de carte din România, atîta cîtă e, este ritmată, practic, de decenii deja, de cele două mari tîrguri, cel de vară (Bookfest, fost Bookarest), din mai-iunie, și cel de toamnă (Gaudeamus), de la sfîrșitul lui noiembrie, mai nou, în lipsa unei colecții permanente care să fie, eventual, permanent remodulată și intra-contextualizată, și Muzeul de Artă Contemporană al României (MNAC) pare a fi adoptat aceeași „ritmică“ a înnoirii în bloc (în locul uneia „împletite“) a ofertei expoziționale de două ori pe an, cu eventuale înnoiri (sau etape) parțiale. E o strategie (a ofertei masive, a „șocului alimentar“, abandonat speranței că va fi digerat în timp), așa cum încercam să sugerez, nu singura posibilă, dar probabil cea mai comodă, deși efortul de a monta deodată mai multe „show”-uri trebuie să fie considerabil.

Potrivit acestei ritmici primăvară‑toam­nă, de curînd MNAC și-a schimbat din nou oferta. Iar principala atracție (în condițiile în care parterul, rezervat de obicei cîte unui singur artist, încă nu a fost ocupat decît parțial, și rămîne de văzut dacă va urma ceva; și, de asemenea, în condițiile suspendării, cel puțin, a activităților mult mai branșate și mai alternative de la așa-numita „Anexă“, și ale unui șantier prelungit, care încă nu-și dezvăluie intențiile, de la Sala Dalles, reactivată) o reprezintă expoziția dublu intitulată Shape of time – Future of nostalgia / For­me în timp – Viitorul nostalgiei, nu se știe bine în ce ordine, cînd așa, cînd așa, din afară spre înăuntru sau dinăuntru spre în afară, ceea ce nu este indiferent, avînd în vedere opțiunea de traducere din engleză (bănuiesc, avînd în vedere că este vorba de doi curatori internaționali, Nathalie Hoyos și Rainald Schumacher, care, după Art Encounters, din toamna trecută, de la Timișoara, încep să facă o adevărată carieră în România) în română a „formelor timpului“ prin „forme în timp“, printr-o evidentă și cel puțin ciudată, ca intenție, banalizare și chiar trădare, contrazicere a ideii moniste, mult mai puternice, pentru artă, de „forme ale timpului“ (timpul creează, imanent, formele, adică tocmai trecerea, finitudinea sînt creatoare: nu putem lucra decît cu timpul, singura materie imaterială din care se poate crea etc.), prin banal dualista „forme în timp“, ceea ce poate sugera însă – involuntar, desigur – însăși ideea de muzealizare, adică transformarea „ontologică“ radicală pe care o presupune expunerea de forme ale timpului, create cu și din timpul însuși (arta ca transformare a timpului în formă), care, prin însuși actul expunerii muzeale, devin, din forme ale timpului, forme în timp, într-un timp oarecare, mai larg, anistoric, care le înghite la loc, un timp „negru”, al re-anihilării formelor: muzeul însuși…

Estul Europei, presupun cei doi curatori, ar fi eminamente „narativ“ (ceea ce nu cred: mai curînd poetic, sarcastic, dramaturgic, funcție de generație) și, pe urmele unei cărți deja celebre a regretatei Svetlana Boym (pe care am avut bucuria s-o cunosc, dat fiind că am inspirat, la un moment dat, invitarea ei în România, într-un context de arhitectură, și ale cărei cărți ar trebui traduse), nostalgic. Dar poate că „narativitatea“ nu apar­ține artei ca atare, care lucrează „epic“ cu timpul, ci doar punerii ei în narațiune ca expoziție. Iar cele două demersuri nu se înlocuiesc, ci se adaugă unul altuia: sînt eterogone, chiar dacă muzeul canibalizează munca artei, arta ca muncă în timp, cu timpul, asupra timpului. Nu arta, ci muzeul, expoziția spune „povești“: poveștile artei ca operator temporal. În locul Revoluției ca dialectizare eșuată a istoriei (altfel spus, ca orientare a ei „etapizată“ conflictual) nu (ne‑)au rămas – acum și aici, în Est –, nu ne rămîn – în „Estul“ metaforic și tipologic, planetarizat – decît artele, cu „narațiunile“ lor metodologice, procedurale, practice de a încerca să transformăm timpul în forme, de a „forma“ timpul, pentru ca acesta să capete/releve sens…

Despre ce nostalgie să fie, totuși, vorba în cazul Estului european? Despre una, simplă, pur și simplu, față de trecutul să-i spunem comunist-internaționalist de dinainte de prezentul neoliberal-globalizant? Nu, mai curînd față de viitor, față de ideea de viitor, față de viitorul pe care îl promitea și în baza căruia era îndurat ca tranzitoriu, dar orientat dialectic, trecutul. Ideea de a cerceta tonalitatea afectivă dominantă a prezentului nu e oarecare, în baza artelor vizuale și a literaturii existînd frumoase cercetări și speculații actuale în acest sens, cea mai avansată propunînd un fel de generalizare a lusitanului sentiment de saudade, pe fondul unei periferializări universale subsecvente dispariției centrului, saltul în fața căruia se găsește (ca întotdeauna) prezentul fiind tocmai acela de a depăși negativitatea, de a pozitiva negativul, de a re-dialectiza post-revoluționar timpul pentru a-i da formă, adică pentru a transforma în istorie: ceea ce presupune artă, arte.

Or, tocmai cu ideea de negru, de negativ, dar ca posibil contrast dialectic în cadrul unei scheme metaforice fotografice de „developare“ a imaginii timpului, pentru transformarea lui artistică în istorie, începe parcursul expozițional: Oglinda neagră (Vladimír Houdek), care neagă orice imagine și înghite orice identitate, este urmată de treptata prăbușire „letristă“ în uitare a însuși cuvîntului „uitare“ (Stanisław Dróżdż), pentru ca imediat, prin Cartea negativelor (Aneta Grzeszykowska), încercarea artistică de dialectizare să demareze: negrul rămîne doar tranzitoriu, în același timp din punct de vedere temporal și din punct de vedere „metodologic“, arta ajungînd să lucreze cu timpul, în conjuncție, poate, cu literatura, care însă, deși artă „a timpului“, nu mai este de-ajuns: în epoca hipertrofierii vizualității, narațiunea are nevoie de imagini, în mișcare sau nu…

Dar, încă o dată, ceea ce se poate colecta și expune, „traduce“ (adică instituționaliza citațional) ca „forme în timp“, nu ar ajunge să poată fi tratat „documentar“, dacă nu ar începe prin a opera cu timpul, transformînd timpul însuși în forme… Dialecticii temporale a artei trebuie întotdeauna să i se adauge dialectica istoricizantă a instituțiilor de artă.

Din tarifele operaționale pe care le practică inclusiv în România, Telekom întoarce aceste prelevări sub forma unei colecții din arta Estului, chiar dacă arta nu poate fi făcută să răscumpere dominații și monopoluri…

„Estul“ trebuie necontentit proiectat, intra-contextalizat, mai mult decît inter-contextualizat, căci putem avea impresia existenței unei entități estice, a unei „estități monolitice sau măcar definibile atunci cînd o opunem unui „Vest“ la fel de problematic, dar în sine „Estul“ este nu o atît o entitate goală sau o „oglindă neagră“, în care lăsăm/punem uitarea să acționeze, cît o entitate plurimorfă, plurală, care trebuie, asemenea timpului, plăsmuită formal.

Este important să urmărim și să „povestim“ arta contemporană. În momentele ei bune, aceasta este lucrare, din timp, asupra timpului, încercare de deblocare practică, cu vocație democratică, a viitorului.

 

(Va urma)