La invitaţia Institutului Francez din Bucureşti, scriitorul François Beaune a venit la Bucureşti între 12 şi 15 aprilie 2016, cu ocazia inaugurării Cabinei de lectură digitale L.I.R. (Livre In Room), care este expusă în România (la Bucureşti şi Cluj), în perioada martie-iunie 2016. François Beaune (n. 1978) este autorul a trei cărţi apărute la Éditions Verticales: Un homme louche (2009), Un ange noir (2011) şi La lune dans le puits (2013). În perioada decembrie 2011-aprilie 2013, a realizat o călătorie în jurul Mediteranei, în care a adunat „des histoires vraies“/ „poveşti adevărate“, pe care le-a rescris în volumul La Lune dans le puits (2013).
Sînteţi unul dintre cei implicaţi în proiectul Cabinei de lectură digitale, care a fost inaugurată la IFB Bucureşti în martie, anul acesta. Ce ne puteţi spune despre acest proiect şi, în particular, despre selecţia cărţilor propuse pentru a figura pe lista cabinei digitale?
În această selecţie, am procedat ca în jocul acela al cărţilor luate pe o insulă pustie. Am răspuns, aşadar, la întrebarea: care sînt cele 15 cărţi pe care le-aţi lua cu voi, pe o insulă pustie? Altfel spus, care ar fi cele 15 titluri din literatura mondială pe care le-aţi propune unui public divers, în cadrul proiectului Cabinei digitale? Am fost trei „selecţioneri“, fiecare dintre noi a propus 15 titluri – la invitaţia lui Joris Mathieu, iniţiatorul cabinei de lectură digitale. Mi s-a părut un proiect interesant, menit să stimuleze lectura: contrar a ceea ce se crede, sînt mulţi oameni care citesc, însă problema este că citesc, de regulă, bestselleruri, iar un asemenea proiect e menit să le propună lecturi mai diversificate, ale unor cărţi importante din patrimoniul mondial al umanităţii. Cred că acesta este unul dintre rolurile importante ale bibliotecilor şi mediatecilor.
Titlurile pe care le propuneţi sînt variate, din literatura universală, dar şi din literatura franceză contemporană.
Da, mi s-a spus să optez, în egală măsură, pentru titluri aşa-zicînd clasice, dar şi pentru unele contemporane. Am ales, de pildă, Don Quijote de Cervantes, Mort à crédit/Moarte pe credit de Céline, care e, pentru mine, cea mai importantă carte a literaturii franceze din secolul al XX-lea, Tortilla Flat de Steinbeck, o carte în acelaşi timp plină de umor şi profundă etc. E vorba de o selecţie personală, de cărţi care m-au format, m-au impresionat la diverse vîrste. Îmi amintesc că am descoperit Invenţia lui Morel de Adolfo Bioy Casares la 15 ani, cînd exploram literatura sud-americană, ceva mai tîrziu Conjuraţia imbecililor de John Kennedy Toole, o carte picarescă, burlescă, ce a fost pentru mine o sursă de inspiraţie ulterior. Am ales apoi doi autori francezi contemporani, care nu sînt foarte cunoscuţi, dar pe care îmi place să-i propun spre lectură: o scriitoare interesantă, Céline Minard (Battle Bastards), un fel de Tarantino contemporan, celălalt autor este Stéphane Audeguy, cu La théorie des nuages/Teoria norilor, o carte care mi-a plăcut foarte mult.
Vorbiţi-ne puţin despre ultima dvs. carte şi despre proiectul din care face parte, proiect ce mi s-a părut interesant: o călătorie în jurul Mediteranei, în care întîlniţi o mare diversitate de oameni, le ascultaţi poveştile, iar apoi le rescrieţi în această carte.
Există două etape ale acestui proiect, care s-a desfăşurat în cadrul programului „Marsilia, Capitală Europeană a Culturii“; eu am început să colecţionez aceste poveşti înainte, şi pentru că mă aflam în rezidenţă la Marsilia, am propus proiectul meu de scriitor în cadrul acestui program. Am făcut turul Mediteranei între decembrie 2011 şi aprilie 2013, am stat aproximativ o lună în fiecare ţară din jurul Mediteranei, în Spania (la Barcelona), în Maroc, la Tanger, Alger, Oran (în Algeria), Tunis, în Egipt şi Liban, în Turcia, Grecia, Sicilia, Israel, Palestina; în Gaza nu am reuşit să pătrund. Aveam diverse contacte, printre ele şi cele asigurate de Institutele Franceze din ţările respective, dar obţinute şi cu sprijinul Arte Radio, partener al proiectului, sau al editurii mele (Éditions Verticales). Din această călătorie, am strîns 1.500 de poveşti adevărate („des histoires vraies“), am realizat o amplă bibliotecă de texte, de înregistrări audio şi video. Mi-am scris cartea plecînd de la această bibliotecă.
Ce înseamnă pentru dvs. această sintagmă „poveste adevărată/histoire vraie“, despre care vorbiţi în legătură cu această carte? Ea implică o experienţă umană mai mult decît una literară? În fond, orice transcriere şi cu atît mai mult rescriere literară transformă în altceva „adevărul“ poveştii relatate. „Povestea adevărată“ are vreo legătură cu termenul de „subrealism/sous-réalisme“, care apare în primul dvs. roman?
Conceptul de „sous-réalisme“ era legat de primul meu roman, Un homme louche, şi el reprezintă o accepţie savantă a termenului „louche“. „Loucher“ presupune a privi un lucru de foarte aproape, în felul acesta ai acces la toate aceste obiecte, fiinţe care se află în limburile realităţii; e ca şi cum ai apropia un obiectiv de fotografiat. Lucruri pe care, de obicei, nu le mai vezi, pentru că au intrat în uzură, în cotidian, şi pe care acum le pui în evidenţă – aşa cum Robert Musil vorbea undeva despre monumente (dintr-un cuvînt latinesc care înseamnă „a arăta“), pe care nu le mai observăm din cauza obişnuinţei, a pierderii lor în decorul cotidian. Teoreticianul conceptului de „subrealism“ e Jean-Daniel Dugommier, a cărui poveste o spun în carte.
Nu există o legătură directă între el şi „povestea adevărată“, poate doar aceea că ultima reprezintă o altă manieră de a capta, de a surprinde realitatea.
În călătoria mea în jurul Mediteranei, nu am căutat poveşti folclorice ori mitologice, basme ori legende (ele sînt obiectul de studiu al folcloriştilor şi al antropologilor), ci poveşti pe care oamenii care le spun le consideră adevărate, poveşti trăite sau doar poveşti care i-au marcat într-un mod particular. Întrebarea pe care am pus-o tuturor – şi pe care o voi pune şi aici, la Bucureşti – este următoarea: dintre poveştile care te-au marcat, care este aceea la care ţii cel mai mult şi pe care ai dori să le‑o faci cunoscută şi celorlalţi? Poate fi o poveste tristă, de iubire, amuzantă etc. Fiecare face o alegere din mitologia sa personală. Acest lucru nu exclude fantasticul: am avut multe poveşti cu fantome, djinni din tradiţia arabă, poveşti cu extratereştri în Spania. Deci, ceea ce mă interesează este adevărul personal al fiecărui individ.
Cum aţi procedat cu tot acest material?
Am pus toate aceste poveşti pe site-ul proiectului, după care le-am reascultat şi le‑am tot rescris pînă la forma finală, le-am selectat pe cele care mi-au plăcut.
Aţi declarat că această carte vorbeşte, în egală măsură, şi despre dvs., în ce sens?
În primul rînd, îmi povestesc, şi eu, în carte, propriile mele poveşti adevărate. Apoi, cartea aceasta e o carte a unui individ colectiv al Mediteranei, în nouă capitole: poveşti de naştere, copilărie, adolescenţă, tinereţe şi de la toate celelalte vîrste succesive, 20, 30, 40, 50, 60 de ani, bătrîneţe şi moarte. Am ordonat poveştile după cronologia vîrstelor succesive – poveşti ce conţin experienţe ale vieţii oamenilor din multe oraşe situate în jurul Mediteranei. Această călătorie a reprezentat, pentru mine, şi o experienţă umană importantă, am văzut astfel ţări pe care nu le cunoşteam deloc, Maroc, Algeria, Turcia, Liban – am reuşit să ajung, după două încercări, şi în Gaza şi Palestina. În urma acestui proiect au rezultat această carte, o serie de înregistrări pentru Arte Radio, un spectacol, semnalări în presă etc. În 2014, am creat Asociaţia Histoires de la Méditerranée, care îşi doreşte să ducă mai departe acest demers de colectare a poveştilor, de a edita cărţi, de a crea spectacole în acest sens.
În martie anul acesta, la Salon du livre de la Paris, aţi participat la o dezbatere intitulată Quelles paroles pour l’engagement arabe?. Care este, aşadar, atitudinea dvs. în această privinţă?
Nu sînt un specialist sau un analist al lumii arabe, scopul meu, în acest proiect, a fost să mă pun în serviciul oamenilor pe care i-am întîlnit, al poveştilor pe care le-am colectat; am vrut să restitui cît mai bine poveştile şi realităţile pe care ele le reflectă. Din momentul în care ascultăm, în care ne plasăm la nivelul individului, dincolo de frontierele dintre state, de toţi aceşti pereţi care-i separă pe unii de alţii – ca în Palestina, de pildă –, ne putem imagina că, într-o zi, va exista o Mediterană unde toţi aceşti oameni, care nu sînt fundamental diferiţi unii de alţii, vor putea trăi împreună. E o utopie, desigur, astăzi, pentru că, pentru moment, ţările Mediteranei sînt sfîşiate de războaie în care îşi au rolul lor, pe de o parte, imperialismul occidental, iar pe de alta, ca reacţie la acesta, ISIS. Cartea mea va fi tradusă şi publicată şi în lumea arabă: în felul acesta, din experienţe împărtăşite, se poate vedea că oamenii sfîşiaţi de războaie nu sînt, în fond, atît de diferiţi, şi suferinţele lor sînt asemănătoare. Nu numai istoricilor le revine, de fapt, sarcina de a da seamă despre lumea contemporană, ci şi scriitorilor, literaturii.
Interviu realizat de
Adina Diniţoiu