Un fenomen aparent paradoxal afectează, în ultimii douăzeci de ani, literatura lumii: pe măsură ce poezia își continuă parcursul normal, de formă experimentală, destabilizatoare și antisistem, proza neagă orice am crezut că ar fi cîștigat în secolul al XX-lea. Proza, în special romanul, pare a fi reținut din întreaga sa experiență doar funcția povestirii, o anume sondare psihologică și cîteva variabile formale. Piața universală de carte e inundată de produse care afirmă cu mîndrie prin propria structură că „nu vor altceva decît să spună povești“. Lăsînd însă la o parte acest orgoliu sub care detectez o anumită vinovăție, cred că proza a trecut printr-un proces de dezvrăjire, că s-a subsumat total comercialului și că nu face altceva decît să răspundă cererii, cedîndu-le rolul de saboteur prozei scurte și poeziei.
În aceste condiții, un roman precum cel scris de Matei Vișniec pare oarecum „desuet“: membru marcant al „generației ’80“, deci născut sub auspiciile postmodernismului românesc (nu intru aici în controversele legate de valabilitatea termenului în cadrul literaturii noastre), autorul romanului Iubirile de tip pantof/ Iubirile de tip umbrelă păstrează în formula romanescă spiritul și formele experimentate în literatura „întunecatului deceniu literar nouă“. Să nu uităm totuși că prozatorii optzeciști au readus povestirea în centrul literaturii lor, încadrînd-o însă în structuri narative care reafirmau cu tărie funcția experimentală a literaturii.
Cititorul care vrea poveste o va găsi în acest roman, ba chiar va găsi mai multe intercalate: firele narative capătă forma unor spirale care parcurg un traseu comun, atingîndu-se din cînd în cînd, contactul lor producînd adevărate scîntei. Există o coerență fundamentală în „marea narațiune“ care străbate romanul, coerență dată de rememorare și de dorința autorului de a căuta un sens al acestui traseu al propriei biografii, de a decupa un destin de aparenta dezordine a vieții. Există în Iubirile… o simetrie-cadru care ordonează post-factum toate desfășurările narative: romanul se deschide cu o amplă povestire, tradiționalistă pînă la un punct, ce are în centru o înmormîntare rurală, un eveniment tragic (pentru că prima sa cauză este moartea unui tînăr – unchiul Mihai) la care asistă naratorul-copil. Am spus „tradiționalistă pînă la un punct“ pentru că observațiile copilului sînt filtrate apoi de dramaturgul matur care extrage din eveniment stilemele ceremoniei rurale. Secvența incipitului este o punere în abis a întregului roman, dat fiind că ea conține atît premisele, cît și demonstrația pe care o vor dezvolta cele 500 de pagini ale cărții. Privirea copilului detectează rolul fundamental al ceremonialului în marele spectacol al vieții și al morții, urmînd ca maturul să urmărească în biografia sa ulterioară adîncirea acestor observații: „Iar mie mi-au trebuit 50 de ani ca să înțeleg cum trebuie semnificația acelor evenimente și mai ales a clipei cînd am văzut cum ne aștepta satul. Am avut nevoie să rătăcesc prin lume și să reflectez la cele mai îndărătnice imagini înregistrate de memoria mea ca să înțeleg, de exemplu, diferența dintre haos și cosmos. O diferență esențială: în acel sat al bunicii mele, în acele zile ale morții lui Mihai, am avut în fața mea o societate cosmică, adică trăitoare în funcție de anumite reguli și cutume. Și aceasta întrucît acei oameni necăjiți (striviți de absolut toate regimurile și puterile politice succedate pe acolo de două mii de ani) refuzau haosul, adică viața fără semnificații transcendentale“.
Dacă romanul debutează cu o coborîre în infernul semnificațiilor, el se va încheia cu descrierea unui spectacol funebru cu totul diferit, laic, unde participanții refuză cosmosul religios. Înmormîntarea lui Christophe (personajul cel mai atașant al acestui puzzle romanesc, al cărui destin este anunțat încă de la început) vine să încheie simetric traseul deschis în copilărie și să semnalizeze prin diferență unitatea lumii în spectacol: în jurul sicriului se strîng absolut toate personajele ce joacă în acest „roman teatral“ al lui Matei Vișniec. Este un spectacol (laic, cum am spus, dat fiind că regizorul din viața reală își păstrează rolul chiar și în sicriu) al morții (și al vieții) care transpune, à rebours, întregul text ce-l precedă într-o scriere ceremonială.
De fapt, această dialectică cosmos-haos este scheletul pe care se așază carnația romanescă: pornind de la dihotomia jucăușă din titlu, autorul clădește o tipologie ce acceptă pe cei doi versanți ai săi întreaga nebunie a lumii. Pantoful este simbolul consecvenței, al circularității, al travaliului ordonat, al cosmosului, pe cînd umbrela adună sub spițele sale fragmentarul, excepționalul, dezordinea selectivă.
De altfel, romanul în sine poate fi citit conform acestei tipologii: un cititor de tip umbrelă va urmări doar anumite destine desfășurate în carte, va sări peste pagini, se va întoarce pentru a înnoda și a desface centre simbolice ale narațiunilor, cel de tip pantof va urma o lectură ordonatoare, va căuta ca prin propria citire să-i impună materiei romanești o structură fixă, fără de care nu poate supraviețui. Cred, însă, că cititorul ideal este cel ce poate aplica ambele tipuri de lectură romanului: se va lăsa în voia haosului aparent, a permutărilor și a alternărilor dintre genuri și specii (avem aici notări autobiografice, proze scurte, eseuri filozofice, eseuri politice și sociale, teorii ale teatrului, roman), pentru ca, peste umărul său, să privească în permanență acel cititor care știe că are în fața ochilor un roman și că trebuie ca acolo să se afle o coerență, fie ea și simbolică. Doar acest cititor va avea de cîștigat de pe urma lecturii. Dar Matei Vișniec o spune mult mai bine decît mine: „Mi-au trebuit mulți ani de practică scriitoricească pentru a adopta această regulă, mai mult de ordin etic decît estetic. După ce scriu un capitol și mă bucur de nașterea lui, după ce îl dezvolt cu o anumită voluptate, dacă începe cumva să mă plictisească mă opresc și îl las neterminat. Prefer, decît să accept ca previzibilitatea să se infiltreze în textul meu, să deschid o altă fereastră în aceeași carte, să construiesc o altă secvență dintr-un cu totul alt unghi de abordare. Pantofii urlă atunci de durere și se stropșesc la mine cu zeci de reproșuri. Umbrela însă chicotește, se bucură, mă felicită… “.
Cadrul acestui roman, rama în care se înscrie este dedicată unui cititor de tip pantof – acela poate urmări conștiința unui scriitor care descoperă de-a lungul vieții importanța spectacolului în mersul lumii și în propriul destin (de fapt, descoperirea vocației și a coerenței acestui destin este o supratemă a cărții), care, deși îndrăgostit de sudul Franței, realizează că centrul lumii este acolo unde are loc înmormîntarea din incipit. Există o coerență generală, o simetrie structurală a cărții. Cititorul de tip umbrelă se va delecta însă cu frumusețea fragmentarului, a fulgurantului, cu impuritatea de gen, cu alte cuvinte, cu ceremonia pe care textul în sine o desfășoară sub privirea sa.
Un roman cu totul atipic pentru aceste vremuri, care evită facilul, și totuși se înscrie într‑o coerență a destinului propriului autor. Iată că am încheiat cu totul simetric, ca un bun pantof ce mă aflu…