De două ori pe an, de Paşte şi de Crăciun, ne îndreptăm paşii, cu îngăduinţă şi smerenie, către casă, familie, neam şi credinţa noastră cea de toate zilele. Ne reîntoarcem, chiar şi pentru scurtul răgaz al sărbătorilor Naşterii Domnului sau al celor Pascale, ale Învierii Lui, la zilele învrednicite de calendarele pe care le atîrnau bunicile pe cîte un perete. La vedere, oricum, ca să nu neglijăm cumva zilele înscrise cu roşu. Ca să nu ignorăm marile sărbători ale calendarului creştin, fie el ortodox sau catolic. Zile de Slavă întru Hristos, zile de bucurie şi întrunire în sînul familiei. Dacă Europa Unită are noile ei rînduieli – nu se pot pune icoane în şcoli sau nu mai este agreat pomul de Crăciun în faţa unei primării, ca în Franţa, poate nu ştiaţi etc. –, noi încă mai avem astfel de îngăduinţe şi libertăţi, legate de obiceiurile autohtone. Dincolo de isteria năpustelii de la malluri, dincoace de mai noua apetenţă pentru distracţie/turism în fel şi chip, declanşate toate de sărbătorile religioase. Am recurs la aceste cîteva gînduri-propoziţii, pentru a intra în miezul cîtorva cărţi, care, cu o frumoasă vocabulă a lui Lucian Blaga, ne (re)aduc „la obîrşie, la izvor“,
„La curţile dorului“, de ce nu. Şi ale cărţilor, să adăugăm imediat.
Un prim volum, pe care-l supun atenţiei cititorilor noştri, este o temeinică alcătuire despre istoria românilor din Maramureş, Enciclopedia familiilor nobile maramureşene de origine română (Editura EIKON, 2016, o ediţie nouă, adăugită şi îngrijită de Ion şi Livia Piso, bilingvă, traducerea în engleză de Ligia Tomoiagă), ce-i aparţine lui Alexandru Filipaşcu (n.1902, la Petrova, Maramureş, moare în 1952, la Valea Neagră, ca deţinut politic la Canalul Dunăre-Marea Neagră). Preot, teolog şi profesor la Cluj, Sibiu şi Alba Iulia, dar şi important om politic, devotat şi atent cercetător al istoriei Maramureşului natal. Pe lîngă alte patru volume antume – apărute între 1940 şi 1945 –, avem şi două lucrări postume, dintre care aceasta de faţă, aflată la o a doua ediţie, după prima apărută la Editura Dacia, în 2006. O notă despre această ediţie şi cîteva detalii biobibliografice ar fi fost cu totul necesare, mai ales în cazul unui distins istoric, ignorat pe nedrept. În fine. Enciclopedia de faţă prezintă peste 600 de trunchiuri de familie – am folosit terminologia utilizată în carte – ale unor maramureşeni. Din care, spun îngrijitorii ediţiei, şi exemplifică, peste o sută se găsesc azi în Ucraina Subcarpatică. Prima intrare în lucrare este dedicată familiei Agotha de Fereşti, iar ultima familiei Zubaşcu de Dragomireşti. Avem date concrete despre diplomele de înnobilare, despre frumoasele steme de familie, sigiliile, facsimilele unor documente, precum unul din 1688, referitor la familia Rednic. Nu am spaţiul necesar de a intra în micropoveştile fiecărei familii. Dar măcar cîteva nume tot nu mă îndur să nu citez: Finta de Săpînţa, Giurgiu-Djurdj, alias Costea de Iapa, Man de Şieu, Mărcuş de Bedeu, Volos de Uglea şi tot aşa. Fabulos. Borges şi M.H. Simionescu deopotrivă. Avem şi cîteva hărţi, plus informaţia, pentru cei care călătoresc în zonă, că există un Centru de documentare expoziţional al nobilimii maramureşene. În Vişeul de Sus. Nu mi‑ar displăcea să ajung acolo pe unde am mai fost, ca să fac Valea Vaserului. Cu mocăniţa, evident. Parcurgînd astfel de lucrări şi cu gîndul la locurile mirifice din Ardeal şi Maramureş, înţeleg mai bine atracţia Prinţului Charles faţă de meleagurile româneşti.
Andrei Timotin, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene, semnează volumul Profeţii bizantine şi postbizantine în Ţările Române. Secolele al XVII-lea al XIX-lea (Editura Academiei, 2015), care ar merita luat la puricat (id est citit atent) nu doar de către amatorii de istorie medievală românească şi de teologie bizantină, ci şi de un spectru mult mai larg de intelectuali, mai tineri sau mai coptuţi, cu deschideri culturaliceşti multiple. Un studiu aplicat pe cîteva manuscrise/texte puţin cunoscute, o cercetare şi cîteva comentarii ale unui istoric specializat. O cercetare legată de texte apocaliptice din perioada bizantină şi postbizantină, o spune chiar autorul în judicioasele sale concluzii. Judecata de Apoi şi pedepsele recurente, precum şi o altă categorie de texte, aspiraţii politice şi religioase ale grecilor din Imperiul Otoman. Cîţiva prelaţi care s-au aplecat asupra subiectului. Monahi greci, versiuni româneşti, viziuni şi vedenii care, pentru nespecialişti, par fabuloase. Nu ştiu cum să le numesc. Vedenia Monahului Cozma, a Sofianei, vedenia Monahului Teodosie de la Neamţ sau a lui Chir Daniil, proorocirea Ieromonahului Agatanghel, cu inserturi politologice, anticatolice şi filoruse care pot genera azi zîmbete. Textele în sine, opt la număr, dar şi comentariile subtile ale lui Andrei Timotin alcătuiesc un corpus compact care poate fi parcurs şi analizat cu atenţie. Mesaje politice în veşminte religioase? În mod cert. Un glosar trebuincios – dulceaţă de trandafir, pentru amatorii de delicatese lingvistice („cuvîntăreţ“ – pentru înţelept, învăţat, „pîngăciune“, „slobozie“, „odrăsli“ – pentru a da naştere etc.) – şi o bibliografie utilă completează volumul. Un „Resumé“, en français, şi cîteva facsimile sînt agăţate în coada cărţii. O carte pentru studioşii lumii româno-bizantine, dar şi pentru curioşii de toate felurile, printre care, o spun neted, mă prenumăr şi eu.
Costion Nicolescu, un nume de antropolog deja bine aşezat în orizontul cultural-teologal românesc, este autorul unui dens şi extrem de interesant reportaj-jurnal de călătorie, Părinţi şi icoane din Sfîntul Munte. Întîlniri mirabile (Editura Meteor Publishing, 2016), rezultat al unei călătorii-pelerinaj, spune autorul, „cînd Dumnezeu s-a milostivit şi mi s‑a oferit, în primăvara lui 2009, imediat după Paşti, prilejul unui pelerinaj, am purces cu entuziasm, bucurîndu-mă enorm, ca de un dar preţios ce era“ – întreprinse la Muntele Athos, în Grecia, evident. Şi în puţine şi pătrunzătoare cuvinte, avem sub ochii noştri clipele de graţie petrecute de Costion Nicolescu la întîlniri şi dialoguri mărturisite cu Părinele Petroniu Tănase, între timp, răposat întru Domnul. Dar şi cu alţi monahi români, precum Damaschin, de la Mănăstirea Grigoriu, cu Ştefan, de la Lacu, sau cu Părintele Iulian, de la Schitu Prodromu. Sau cu cipriotul Părinte Efrem, nume preţuit nu doar la Athos, alături de care va sta trei zile, la Mănăstirea Vatopedi. Alături de un grup de artişti români, pictori de mare faimă, din grupul Prolog – Paştina, Sîrbulescu, Ion Grigorescu –, sînt şi ei prezenţi printre monahii atoniţi, pentru a se apropia de Dumezeu şi a întări, prin post, rugăciune şi cuvinte de înţelepţire, rostul nostru în această viaţă. Comentarii şi dialoguri pline de miez. Gheronda Iosif Vatopedinul, bătrîn înţelepţit prin meditaţie şi rugăciune, oferă cîteva „spuneri“, cum le numeşte pelerinul-scrib român, care ar merita citite cu o atenţie sporită în această Săptămînă a Patimilor în care ne aflăm. „Lepădarea de sine şi dragostea de osteneală sînt mijloacele prin care ne putem însănătoşi, ne putem vindeca, tămădui.“ Nu sună frumos? Nu doar oameni, dar şi faimoase şi sfinţite mănăstiri îl îngăduie pe cuviosul pelerin să se închine la numeroasele icoane ce-i ies în cale. O listă de icoane ale Maicii Domnului este mărturisită şi adnotată succint în partea doua a acestui jurnal de călătorie sui generis. O carte frumoasă şi ca un pahar cu apă oferit unui călător în mijlocul unui deşert. Cum este de multe ori lumea noastră, care cu adevărat se dovedeşte a fi „Grădina Maicii Domnului“, acest Munte Athos, unde Costion Nicolescu a ostenit ca să ne povestească petrecerea lui.
Miruna Lepuş, absolventă de Relaţii Economice Internaţionale – ceea ce e OK şi de bon ton în aceşti ani, cînd internaţionalul bate naţionalul –, dar şi a unui program de masterat în Teoria şi Practica Editării, la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti – ceea ce ar putea părea deja exotic. În plus, are şi un titlu de doctor în Filologie, în 2015, cu o teză care abordează un subiect delicat/gingaş, nu mai puţin grav şi mistificat deseori prin interpretări abuzive, precum „Conceptul de generaţie în cultura română modernă. Studiu de caz – generaţia ’27“. Este autoarea sau editoarea unor volume de şi despre personalităţi marcante ale culturii româneşti, precum Mihai Eminescu şi Nae Ionescu. Iar acum, ne oferă un alt studiu, bine articulat. Un alt volum, extrem de preţios şi de util celor care vor să se aşeze mai temeinic şi să pătrundă în arcanele vieţii cultural-politice ale primei jumătăţi a secolului trecut şi care vor avea parte de o plăcută surpriză, parcurgînd „Tînăra generaţie interbelică, Grupul Criterion, tinerii avangardişti, tinerii de la Sburătorul, gruparea Iconar ş.a (Editura Vremea, 2015, cu un foarte bun şi acoperitor al cărţii în întregul ei cuvînt înaintemergător Din nou despre generaţia „neliniştitită“, semnat de criticul, istoricul literar şi profesorul Mircea Martin.) Fără să facă ierarhizări valorice – Eliade a fost mai cu moţ decît Barbu Brezianu sau C. Noica decît uitatul azi (ca şi mulţi alţii) Octav Şuluţiu, doar două exemple dintre multe altele, care sînt la îndemîna noastră – sau diferenţieri din motive politice/ ideologice/culturale (criterioniştii versus avangardiştii, să zicem), autoarea face o extrem de laborioasă panoramă a peisajului cultural românesc. Utilizînd surse primare – documentaţia este de primă mînă, mai ales prin defrişarea unor publicaţii efemere din epocă şi greu accesibile astăzi –, avem o imagine de ansamblu a lumii culturale (cu inserturile ideologico-politice de rigoare) româneşti. Şi‑mi aduc aminte, cu acest prilej, că unele ziare din colecţiile Bibliotecii Academiei au pagini cu articole tăiate cu lama, aşa cum, tot cu acest prilej, îmi aduc aminte de ce povestea recent dl Barbu Cioculescu, că la depozitul de dublete din Buftea au dat copiii iama, prin anii ’80, ca să ducă hîrtie la şcoală, unde li se cerea să aducă nu ştiu cîte kilograme. Istorii. Fel de fel. De ieri, de azi. Miruna Lepuş rescrie cu calm şi cu multă răbdare o epocă şi dă conturul mai mult decît al unei generaţii de tineri artişti, scriitori, intelectuali români, care au marcat nu doar o epocă, ba chiar mai mult, istoria culturii româneşti. Cîteva sute de nume sînt supuse atenţiei noastre. Oameni, publicaţii, cărţi, curente literare, grupuri ideologice. Confruntări, polemici, ieri ca şi azi. Cred că acest studiu laborios va deveni indispensabil pentru cei care se ocupă/se vor ocupa de această perioadă tulbure din istoria noastră şi de personalităţile care au marcat-o. Că este vorba despre criterionişti precum Eliade, Noica sau Cioran, că este vorba de sburătoriştii lui Lovinescu sau despre comuniştii lui Al. Sahia şi Gh. Dinu. Cei fotografiaţi de Barbu Brezianu în poza de pe coperta cărţii, aflaţi în curtea locuinţei lui Petru Comarnescu, de pe Icoanei, sînt adunaţi în jurul lui Mateiu Caragiale. Care avea locuinţa în aceeaşi mahala, dincolo de strada „Maria Rosetti“, pe Luca Stroici, nr. 7. Casele există şi astăzi, doar oamenii care le‑au locuit au dispărut. Astfel de cărţi îi reînvie pentru noi.