Vicii private şi bunuri publice

Ca un făcut, în fiecare an în care sînt programate alegeri de prim ordin (alegeri generale, fie ele locale sau parlamentare) apare cîte un scandal legat de sistemul de sănătate. În 2012 a fost scandalul Arafat, declanşat de conflictul celebrului medic cu preşedintele de atunci, Traian Băsescu, legat de încercarea nereuşită de privatizare a sistemului de urgenţă în sănătate. Mişcarea din ianuarie 2012 a generat prima „indignare“, cea din ianuarie-februarie, care a dus la căderea guvernului Boc şi la amînarea „reformelor“ din sănătate. Acum, tot într-un an electoral, a izbucnit scandalul dezinfectanţilor diluaţi, care readuce, indirect, alături de tema recurentă a ineficienţei şi corupţiei sistemului public de sănătate şi subiectul superiorităţii administrării private a serviciilor de sănătate. Coincidenţa ar putea indica fie emergenţa unui conflict ideologic privitor la raportul public-privat care ia forme ciclice, fiind relansat sub impactul anului electoral şi în contextul discuţiei privind reforma serviciilor publice, sau, de ce nu?, de o controversă care vizează întărirea controlului politic al acestor resurse publice în campania electorală.

Tema corupţiei „sistemului“ – fie acesta politic, economic, de sănătate, de educaţie – aduce în atenţie tocmai problema raportului dintre spaţiul public şi cel privat în crearea bunurilor publice. Prin 1705, un alt medic, dar care se ocupa în timpul liber şi de filozofie politică, Bernard Mandeville, constata, şocînd încă de pe atunci spiritele, că viciile private produc virtuţi publice. În celebra sa Fabulă a albinelor, Mandeville susţinea că egoismul imprimă dinamism şi duce la prosperitate, pe cînd morala conduce la letargie şi sărăcie. Interesele particulare, iar nu cele publice ar crea bunăstarea generală, drept urmare viciile private nu ar trebui pedepsite, ci eliberate, astfel deblocând-se energiile individuale care ar produce bunurile publice necesare societăţii. Prin Fabula sa, Mandeville nu numai că a inaugurat o tendinţă, ce a rezistat eroziunii timpului, pentru care rolul societăţii civile este acela de a proteja spaţiul privat împotriva statului, dar a şi inspirat filosofia economică a lui Adam Smith, devenită între timp dogma de fier a capitalismului.

Pornind de la dilema public-privat a lui Mandeville, ne putem întreba dacă sănătatea, care este un bun public, poate fi asigurată prin mijloace private rămînînd totodată accesibilă tuturor? Din această perspectivă, eventuala corupţie de etapă, cea privind dezinfectanţii diluaţi, nu este decât efectul pervers şi inevitabil al privatizării şi încercării de eficientizare a  serviciilor de sănătate. Cîtă vreme licitaţiile şi sistemul de achiziţii publice – pentru a combate corupţia, nu-i aşa? – urmăresc cumpărarea celor mai ieftine produse, cum s-ar putea menţine calitatea (de exemplu, igiena) unui serviciu public? Externalizarea unor servicii spitaliceşti, realizată acum aproape două decenii, în 1997, nu a contribuit deloc la creşterea calităţii actului medical. În acest caz se pare că viciile private au adus doar beneficii private.

O altă lectură despre o situaţie similară ne este ofertă de teoria lui Albert Hirschman privind protestul şi abandonul. În lucrarea sa, Exit, Voice, and Loyalty, din 1970, Hirschman demonstrează cum calitatea unui serviciu public nu depinde de raportul dintre trei atitudini publice: protestul (voice), loialitatea consumatorului sau abandonul serviciului ca urmare a degradări sale (exit). Primii care protestează, dar şi primii care abandonează sînt cei ce îşi pot permite acest tip de atitudini, elitele, aşa că pe măsură ce serviciile se degradează,  acestea devin din ce în ce mai „populare“. Accidentul tragic de la clubul Colectiv a produs un astfel de protest, care ar putea avea drept rezultat creşterea generală a calităţii serviciilor de sănătate. Cei care au căzut victime incendiului de la Colectiv făceau parte din acest strat social dinamic, instruit şi în plină expansiune socială, ceea ce a permis solidarizarea rapidă a unor grupuri care s-au recunoscut în acest profil şi şi-au conştientizat astfel vulnerabilitatea.

Protestele sînt semnul energiei sociale descătuşate, dar vechile „elite“ nu şi-au consumat forţa şi prestigiul pentru a schimba, ci au preferat să abandoneze serviciile (de sănătate, educaţionale etc) şi să caute calitatea în altă parte. Cînd un fost preşedinte şi un fost premier au preferat să se opereze în afara graniţelor, nu despre loialitate, ca să nu mai vorbim de patriotism sau de responsabilitate, ci despre abandon este vorba. Iar semnalul astfel dat era suficient de puternic încît să producă, prin duplicare şi imitaţie, abandonarea generalizată a serviciilor publice de către aşa-numiţii reprezentanţi ai elitelor. Dar protestele au făcut ca problemele recurente să devină prioritare. Contrar aşteptărilor celor pentru care un scandal îşi pierde elanul după o minimă expunere, vehemenţa protestelor pentru creşterea calităţii serviciilor publice s-a menţinut.

În acelaşi timp, tendinţa de oligarhizare a puterii – firească, după cum demonstra Robert Michels acum mai bine de un secol (Partidele politice. Studiu sociologic despre tendinţele oligarhice în democraţiile moderne apărea în 1911) – face ca între protestul generalizat (şi, de altfel globalizat) şi oligarhiile partidiste să apară o prăpastie. Cererea privind asigurarea accesului democratic la bunurile publice nu este un semn al intensificării luptei anticorupţie, ci al nevoii de un stat puternic. În acest context, dezbaterea privind modalităţile de diminuare a efectelor negative ale corupţiei asupra sistemului social şi structurii instituţionale a ţării ar putea ţinti două direcţii: pe de o parte, o strategie stimulativă (creşterea beneficiilor pentru cei ce sînt oneşti) şi, pe de altă parte, o strategie punitivă (creşterea costurilor pentru cei sînt corupţi). În acest moment, în România, pare să funcţioneze doar strategia punitivă, dar o combinaţie inteligentă între recompensă şi pedeapsă ar putea da ocazia pentru rezolvarea problemelor.