Dada original

În după-amiaza zilei de joi, 14 martie 1921, avea loc, din iniţiativa lui André Breton şi Tristan Tzara, prima vizită Dada la Biserica Saint Julien la Pauvre. Dadaiştii doreau să înlocuiască incompetenţa ghizilor – „acei dubioşi cicerone“ –, luînd hotărîrea să întreprindă o serie de vizite sub o conducere colectivă, din care făceau parte Louis Aragon, Arp, André Breton, Paul Eluard, Benjamin Péret, Picabia, Philippe Soupault, Tristan Tzara şi alţii, toţi dornici să instituie „Sezonul Dada 1921“. În acest scop, au tipărit un afiş-parodie, al cărui text îi aparţine lui Breton, în timp ce percutantele sloganuri au fost concepute de Tzara, Eluard şi Picabia: „Nasul trebuie tuns ca şi părul“, „Spălaţi-vă simţurile precum mănuşile“, „Proprietatea este luxul săracului“. Proiectul presupune vizite la Louvre (cîndva, dadaiştii militau pentru a-i da foc!), Gara Saint Lazare (cea imor­talizată de Claude Monet) sau Mont du Petit Cadenas.

Rendez-vous-ul de la Biserica Sfîntului Iulian al Săracilor, edificiu cu veche şi tumultuoasă istorie, aflată în stare de jalnică degradare, cu o grădină devenită groapă de gunoi, s-a bucurat de 50 de entuziaşti şi, cu toată ploaia care i-a făcut ciuciulete, organizatorii s-au refugiat apoi, discret, într-o cafenea din preajmă, pentru a-şi usca hainele şi pentru a-şi uda gîtlejul uscat, luînd, totodată, hotărîrea să nu mai continue în viitor.

Vă propun să pornim şi noi într-o excursie Dada, prin intermediul slovelor tipărite la 100 de ani de la naşterea mişcării. Revista Observator cultural a iniţiat asemenea călătorii, adevărate incursiuni Dada, încă de anul trecut, cînd a prezentat expoziţia Tristan Tzara, l’homme approximatif, de la Strasbourg, după care a continuat cu cea de la Berlin (DaDa. Zürich 1916-1920. O colecţie) şi cu cea de la ArCuB Bucureşti. Nici vorbă să ne oprim din această escapadă sentimentală. Şi cum mişcarea a luat fiinţă în Elveţia, unde poate fi mai ardentă astăzi această sărbătorire?

Cu toate că mişcarea a debutat la Zürich, vom începe în Capitala Confederaţiei Elveţiene, Berna. De ce? Pentru simplul motiv că aici fiinţează Biblioteca Naţională, care găzduieşte Arhivele Literare ale ţării cantoanelor, unde se află deschisă expoziţia Dada original (poate fi vizitată pînă pe 28 mai). Aflăm aici documente unicat ale mişcării din Spiegelgasse, numărul 1, clădirea din Zürich de unde a erupt vulcanica undă de şoc care s-a propagat în lume, cuprinzînd varii aspecte ale celor şapte arte. De asemenea, sînt prezentate documente a doi dintre promotorii mişcării: Hugo Ball şi Emmy Hennings,  adică ramura elveţiană a Dada. Hugo Ball a fost, fără discuţie, o mare figură atunci cînd a închiriat spaţiul în care aveau să se desfăşoare evenimente memorabile. Emmy Hennings l-a acompanait în viaţa de zi cu zi, iar în tot ce a făcut, s-a dovedit o realizatoare înzestrată. Este normal ca elveţienii să se laude cu acest cuplu şi să-l prezinte aşa cum se cuvine.

Deşi spaţiul expoziţional nu este prea mare, exponatele au fost alese cu dichis. O piesă care captează atenţia, datorită poziţionării în centrul sălii, funcţionînd asupra privirii asemenea unui magnet, este o fotografie gen carte poştală, în sepia, aşezată într-un paralelipiped de plexiglas, cu o înălţime de circa un metru, care îl înfăţişează pe Hugo Ball cînd recita – la o soirée Dada – poemul Karawanne, al cărui prin vers suna plin de muzicalitate declamativă: „Jolifanto bamba o falli bambla“.  Costumul care îi conferă personajului o prestanţă înalt sacerdotală a fost desenat de Marcel Iancu şi apoi „croit“ de către fratele mai mic al lui Iancu, George. Hugo Ball a fost vizionarul care a proclamat „Dada este o nouă tendinţă artistică“, afirmaţie făcută la prima soirée Dada, continuînd apoi: „Ţineţi seamă, pînă astăzi nimeni nu a ştiut nimic [de­spre mişcare –- n.m.], dar de mîine tot Zürichul va vorbi“. Cuvinte pline de tîlc, adeverite în timp, în totalitate. În această sută de ani, despre Dada s-a discutat în întreaga lume, fără încetare.

Aflată între protagoniştii de la Zürich, Emmy Hennings , iubita lui Ball, are în expoziţie un şir impresionant de fotografii, începînd din adolescenţă şi pînă la maturitatea artistică, temporal întinse între 1910 şi 1942. Înşiruirea de imagini relevă şi un alt aspect: arta acesteia de a poza în faţa obiectivului fotografic. Fotografiile sînt făcute de un artist remarcabil: Reinhold Rudolf Junghanns.

Arhivele Literare elveţiene au luat naştere printr-o donaţie provenind de la ilustrul scriitor Friederich Dürenmatt, în subordinea instituţiei trecînd şi Centrul Dürenmatt de la Neuchâtel, unde se află opera sa picturală. La noi, de manuscrise şi de alte documentare din sfera literaturii se ocupă Muzeul Literatrurii Române (aflat astăzi în surghiun), împreună cu sediile Bibliotecii Naţionale. O iniţiativă recentă a Bibliotecii din Piatra Neamţ, de a alcătui un fond al manuscriselor literare, este de încurajat. Arhivele literaturii elveţiene se află într-un cartier liniştit, cum este întreaga capitală elveţiană, Berna. Edificiul respectiv este o construcţie nouă, simplă, întinsă pe orizontală. Sperăm ca şi Muzeul Literaturii Române să capete un sediu pe măsura importanţei pe care o reprezintă.

În cadrul expoziţiei pe care curatorii din Berna au intitulat-o Dada Original, putem vedea o singură notiţă, scrisă cu creionul, trimisă de Emmy Hennings lui Hugo Ball, în care este relatată o seară la Cabaret Voltaire. Alte elemente prezentate – cum ar fi o carte poştală avînd imprimat un portret de Egon Schiele, scrisă de Ball, şi o alta, cu acel poem Totentanz (Dansul morţii), scrisă de acelaşi, în 1916 – întregesc corpul documentar. Nu putea lipsi nici celebrul Caiet roz, manuscris şi copie dactilografiată, emblematic pentru această mare figută a dadaismului elveţian. O altă piesă de referinţă a expoziţiei o reprezintă Invitaţia de deschidere a Cabaretului Voltaire (nu trebuie să mai insistăm asupra rarităţii acestei piese de o inestimabilă importanţă documentară).

Axa românească a Dada, duetul Tzara-Iancu este prezent (cum s-ar putea altfel!) cu invitaţia-afiş la piesa lui Tzara Amiralul caută locuinţă cu chirie, în care Iancu are un rol în care cîntă. Acelaşi Iancu semnează şi un afiş conceput pentru Cîntec negru, eveniment care a avut loc la 31 martie 1916. Dar ce manifestare din acel înfierbîntat 1916 nu l-a avut protagonist pe Marcel Iancu? Iancu a fost prolific în perioada Zürich: desenator, cîntăreţ, dansator, recitator, creator de măşti şi costume, teoretician – în vorbă şi în scris –, animator – în sensul major al cuvîntului. El este trecut doar pe poziţia a 17-a pe o listă a protagoniştilor Dada, aflată pe un pliant. Cu toate astea, Iancu este foarte prezent în expoziţie; descoperim o scrisoare, post-Dada, trimisă de Iancu, din Israel, în 1957, olografă, adresată unui redactor, din care desprindem ideea bazei ideologice a unei arte abstracte, care arată aceeaşi preocupare ardentă a unui creator pentru nou. Figuri centrale ale mişcării Dada, tandemul Tzara-Iancu este pus la loc de cinste în expoziţia de la Berna: într-o vitrină este expus un exemplar al Cabaretului Voltaire, culegere de articole şi grafică, în care cei doi sînt bine reprezentaţi. Pe coperta roşie a revistei este aplicat colajul făcut de Hans Arp (varianta aurie) cu acea ştampilă, asemănătoare francării poştale.