Apariţia ediţiei de Studii şi articole (Editura Academiei Române, Bucureşti, 2015, 352 p.) semnate de Romulus Cândea şi editate de Mircea Tomuş se dovedeşte un nou prilej de scrutare a vîrstei interbelice a istoriografiei noastre. Din recolta rămasă de pe urma autorului se desprind cîteva linii clare de interes şi de forţă ale unei opere îngropate, în cea mai mare parte, în publicistică şi prin broşuri. Studii ca Românii şi rutenii în Biserica Greco-Ortodoxă din Bucovina. Spicuiri din istoria românilor bucovineni (1909), Trei ierarhi români Andrei Şaguna, Vladimir Repta şi Miron Cristea (1923, 1924, 1925), Biserica ardeleană în anii 1916 – 1918 (1926), Pentru apărarea ortodoxiei (1929), Arborosenii. Trădători austriaci şi naţionalişti români (1937), Unirea românilor, o necesitate istorică (1932) ori Un luptător bucovinean: Alecu Hurmuzachi (1941) îl plasează pe Cândea printre istoricii interesaţi de intersecţia dintre tema naţională românească şi cea identitar-ortodoxă. Altele, precum Catolicismul în Moldova în secolul al XVII-lea (capitolul al III-lea al tezei apărute în colecţia coordonată de Karl Lamprecht la Leipzig, în 1917, apărut în româneşte în 1916-1917) sau Concordate: un capitol de istorie politică (1921) îl conduc înspre explorarea alterităţii religioase şi desluşirea unor conduite ecleziastic-politice ale Vaticanului. Toate, însă, îl ancorează trainic în epocă şi îl subsumează, în 1938, unei conduite politice caracterizate, în rapoartele Siguranţei, ca ţinînd de „ideologia mişcării naţionaliste de sub conducerea d-lui Vaida Voevod“. Se recunoaşte însă că „pînă acum a făcut politică liberală“ (29 mai 1943). Dar în decembrie 1943, „a devenit cel mai înfocat propagandist pentru ideea dezrobirii Ardealului de Nord“. Pentru un regim aliat cu Germania hitleristă, altminteri declarat naţionalist, promotor al politicilor discriminatorii faţă de minoritari, atitudinea lui Romulus Cândea, izvorîtă din aceeaşi atitudine esenţialmente naţionalistă, rămînea, totuşi, un semn de întrebare, căci militînd pentru reîntregire în Vest, ataca, prin forţa lucrurilor (probabil inoportun). Dictatul de la Viena şi, implicit, unul dintre compromisurile care stăteau la baza alianţei dintre Reich şi România.
Sînt, deci, de distins naţionalisme şi naţionalisme (lucru ştiut şi anterior, dar poate nesubliniat îndeajuns). Una era naţionalismul liberal care îl împiedicase pe Romulus Cândea să devină un om de nădejde al dictaturii carliste, orientare care l-a determinat, în 1943, să respingă şi propunerea antonesciană de intrare într-un nou guvern – interesant şi neobservat încă faptul că Antonescu preconiza, în acel moment, încadrarea în executiv a unui liberal! –, şi alta acel ultranaţionalism oficial, care determina (desigur, şi în conformitate cu practicile nemţeşti curente) deportări de populaţie evreiască şi romă în Transnistria. El nu avea nimic de-a face nici cu excesele criminale ale legionarilor din toamna-iarna lui 1940. Se va înţelege mai bine ce fel de concepţie profesa universitarul de la Sibiu în 1943, citînd din raportul anonim al Siguranţei un fragment din prelegerea publică a lui Cândea, din 27 noiembrie 1943, pe tema Misiunea poporului român în sud-estul european: „Pericolul mare pentru Europa şi noi sînt ruşii. Nu atît prin ortodoxie sau comunism, ci prin scopurile lor imperialiste, cari duc peste gurile Dunării spre Balcani şi spre Constantinopol. Aici este misiunea noastră prin aşezarea noastră geografică, prin calităţile noastre, în special milităreşti, prin românismul nostru specific: sîntem indicaţi să fim un dig de oprire al ruşilor şi de apărare a Europei faţă de acest puhoi al cotropitorilor, al imperialismului rusesc reprezentat printr-un amalgam de 890 de popoare supuse“. Mesianismul românesc în versiunea lui Romulus Cândea ar fi, deci, încadrabil într-o viziune predominant geopolitică şi strategică. În mod previzibil, istoricul o înţelege nu în termenii unei stavile culturale şi civilizaţionale – imposibilă, probabil, date fiind caracteristicile comune (ortodoxia, în primul rînd, vecinătatea şi fenomenul de aculturaţie, în al doilea rînd –, ci militari, ba chiar militarişti. Cît de utopic putea fi acest proiect se înţelege mergînd mai departe cu reproducerea gîndului universitarului sibian care credea că „Noi românii să căutăm să ne afirmăm prin românismul nostru specific. Misiunea o vom putea împlini numai dacă toţi românii vom reintra în drepturile noastre indiscutabile şi vom constitui strîns uniţi, toţi românii de pretutindeni, un bloc puternic, dig în Răsărit“. Digul românesc răsăritean a fost, doar un an mai tîrziu, măturat, iar fluxul militar sovietic care a îndeplinit acest fapt nu s-a oprit decît la Berlin, pentru o jumătate de secol.
Să se fi datorat această perspectivă nerealistă norocului nostru istoric, care făcuse, dintr-o ţară învinsă în prima fază a celui dintîi război mondial, una reconstituită miraculos şi chiar dublată, la puţin timp după aceea? Ori poate istoricul credea în capacitatea maşinii de război germane de a îngenunchea colosul sovietic? În oricare dintre cazuri, eroarea rămîne, a dovedit-o istoria. De aceea, a concepe o misiune a românilor în Europa şi în istorie în termenii unui baraj militar, chiar şi în condiţiile unor noi alianţe, rămîne discutabil. Proiectul românesc, dacă este, cît este şi cînd este nu poate fi conceput, pesemne, în afara unei afirmări identitare întemeiate pe valori universale, de mare interes pentru restul omenirii, aşa cum s-a dovedit viziunea lui Mircea Eliade despre importanţa tradiţiilor folclorice de la noi, pentru descifrarea continuităţilor ce subîntind istoria europeană, cum au fost gîndirea lui Cioran, teatrul lui Ionesco, arta componistică şi interpretativă a lui George Enescu sau geniul sculptural, înnoitor şi, totodată, redescoperitor de arhaitate, al lui C. Brâncuşi.
Gîndind patriotismul şi europenismul în termeni militarişti şi brutal antisovietici, Romulus Cândea rămîne prins în timpul şi în experienţa istorică pe care le-a exprimat şi cărora le-a plătit tribut. Exemplul lui ajută la mai clara înţelegere a modului cum un liberal consecvent şi instruit la nivel academic putea fi, în perioada dintre războaie, nu doar un patriot consecvent, ci glisînd pe nesimţite, un naţionalist marţial şi oarecum rigid, fără a se alinia, totuşi, exceselor extremei drepte. Este o pildă asupra căreia merită meditat şi astăzi, cînd glisările de cele mai diverse facturi aduc, de la o zi la alta, surprize diverse…