Alexandru Satmary

În golful umbrit de pîlcuri de migdali de pe ţărmul mării, întîia solie a primăverii era pictorul Alexandru Satmary. Încă nu se topeau zăpezile de pe coline şi acest îndrăgostit al peisajului marin apărea ca o veste bună în cafenelele din port. Tîrziu, după sosirea oaspetelui drag, se iveau cocorii în şiruri geometrice, iar bărcile cu pînze albe îşi deznodau odgoanele ca să se avînte din nou în larg. Pescarii ieşeau înaintea acestui Columb al ţinuturilor pitoreşti, urîndu‑i bun venit. Oaspete bizar al golfului era un bărbat îna­lt, cu profil de Mefisto care, cu o voce caldă, de oriental, îi apropia pe toţi de sine, făcîndu-şi-i prieteni pentru totdeauna. Călătorul nostru, deşi posesor al unei steme de baron, după tată  –Carol Popp de Syatmary – dispreţuia diferenţele sociale, legînd prietenii cu barcagiii care îl plimbau de-a lungul coastei, ignorîndu-i totodată pe bogătaşii aflaţi în trecere prin aceste locuri de basm. Fascinat de risipa de frumuseţi a litoralului, a început să invite artişti şi oameni de ştiinţă, să se bucure de acest miracol pămîntean. Datorită lui, prof. Gh. Murgoci şi-a ridicat o casă din piatră pe versantul colinei, unde pictorul a deschis, din lemn sculptat şi faianţă persană, un pridvor spre […]