La întrebarea „Ce rost are critica literară?“ am încercat să răspund de mai multe ori. E un tip de interogație care ar trebui să apară, la un moment dat, în mintea fiecărui cronicar literar. Trimiterea la Eliot nu ar trebui să surprindă, deoarece, la fel ca el, cred că la această întrebare trebuie să se răspundă în mod repetat, pentru că ea nu poate primi niciodată un răspuns definitiv. Răspunsul ține de dinamica însăși a unui sistem literar. „Fiecare generație aduce, în felul de a privi arta, propriile ei categorii de apreciere, are propriille ei cerințe față de artă și propriul ei fel de a utiliza arta“. Nu cred că o mare literatură poate lua naștere în lipsa unei mari conștiințe critice. Reinventăm și (re)negociem constant raportul dintre tradiție și talentul individual, iar diferența (apariția noutății) constă în modul în care fiecare generație își definește raportul cu ordinea („întregurile organice“) alcătuită de operele/capodoperele trecutului. Din acest motiv, nu sînt de părere că specia cronicii literare este caducă. Fiindcă vreau să cred că însuși modul în care scriem cronică literară dă un răspuns implicit întrebării „Ce rost are critica literară?“.
Sînt însă convins că un anumit mod de a face cronică literară a murit. Și e bine să nu plîngem prea mult această moarte. Dacă înțelegem „critica de autoritate“ făcînd trimitere la vremea (de dinainte de 1989) cînd un singur critic (sau doi!) dădea oglinda întregii vieți literare, atunci sînt împotriva criticii de autoritate înțelese în acest sens restrictiv. Ar trebui să recunoaștem că autonomia esteticului era un lux pe care un număr foarte restrîns de critici – unii dintre ei tolerați de putere – și-l puteau permite. În calitate de cronicar literar, știai că se putea merge înainte cu autonomia esteticului pînă la un anumit punct, că existau autori despre care nu puteai scrie, știai că ți se dădea o pagină pe care însă nu erai „stăpîn“ absolut, ci mai degrabă „administrator“. Era un mod de a face critică care a funcționat în regim de urgență, care era destinat să salveze ceea ce, în condițiile lipsei de libertate, mai putea fi salvat. Cronicii literare i se impunea modul de funcționare al puterii concentrate într-un singur punct – centralizată și hegemonică. Înțeleg foarte bine că o altă soluție nu era la îndemînă și că cei care au rămas atunci fideli autonomiei esteticului au încercat să supraviețuiască în condițiile dezastrului, să păstreze demnitatea literaturii în vremuri totalitare. Dar nu înțeleg de ce acest mod de a face critică nu a fost abandonat după 1989, de ce el mai există și astăzi. Nu am nici o problemă cu autonomia esteticului ca principiu, dimpotrivă, cred că azi trebuie reafirmată de pe alte poziții, dar Autoritatea nu mai poate fi spațiul de afirmare a unui număr restrîns de critici-bărbați. Într-adevăr, după anul 2000, raportul de forțe s-a modificat. Nu concep critica literară din acei ani fără Simona Sora, Tania Radu sau Mihaela Ursa, care au deschis drumul unor excelente comentatoare ale generației 2000 (orice enumerare e incompletă, așa că nu dau nume). Critica literară și cîmpul literar au avut extraordinar de cîștigat prin impunerea unor comentatoare de asemenea calibru. Răsturnarea raportului de forțe a confirmat ideea că exercițiul cronicii literare nu mai poate fi un simplu joc de putere. Contextul actual cere reinventarea ideii de autoritate. Trebuie să pornim în căutarea unei alte genealogii a valorilor.
Cît privește criza de legitimitate a cronicarului literar, depinde ce criteriu de legitimare folosim. Dacă legitimitatea e dată de numărul de vizualizări pe internet, atunci cronica literară e într-o profundă criză de legitimitate. Nu trebuie să uităm că, înainte de 1989, discursul literar nu concura cu alte tipuri de discurs. Cronicarul literar nu intra în competiție pentru audiență cu realizatorul de talk-show, cu bloggerii care fac liste sau cu selfie-urile de pe Facebook. Apoi, structura economică a internetului face ca textele scurte, superficiale, cu potențial de scandal, scrise într-un limbaj bombastic și strident să fie ținta click-urilor. Tot ceea ce nu poate fi redus la o postare pe Facebook e sacrificat, aruncat într-un fel de purgatoriu al spațiului online, neînțelegîndu-se că ceea ce se sacrifică este tocmai complexitatea discursului în care stă însăși forța literaturii. Așa că, atunci cînd se vorbește despre o criză de legitimitate, trebuie să se înțeleagă faptul că statutul criticului literar e amenințat de piață, aceeași piață care a făcut posibilă dispariția textelor de prezentare a cărților scrise de cititori profesioniști. Înțeleg foarte bine că piața vrea să dispărem, că nu intrăm în calculele ei. Scriu cronică literară pentru că nu îmi pot închipui lumea fără literatură și aș fi dispus să sacrific ceea ce se reproșează cronicarului literar – folosirea unui limbaj sofisticat, considerat inaccesibil de unii cititori – dacă nu aș crede că ceea ce sacrific este tocmai complexitatea structurală a literaturii, capacitatea de a aduce în lume un mesaj în care sensul e stratificat și inepuizabil. Mi se poate reproșa că o carte bună se va impune oricum prin propriile ei forțe. Îmi amintesc, însă, cazul romanului Ploile amare de Alexandru Vlad, care era necunoscut pe internet pînă cînd criticii l-au considerat a fi cea mai bună carte de proză a anului. Nu îmi amintesc să fi citit pe blogurile de literatură despre Ploile amare decît după ce cartea a fost premiată în urma cronicilor consistente scrise de cronicari literari în reviste precum Observator cultural. Bogdan-Alexandru Stănescu are dreptate în acest sens: cronica de întîmpinare nu poate rămîne pe mîna unor cititori neprofesioniști (sau trendsetteri), care scriu „texte“ de tipul „5 cărți în 5 cuvinte“ sau declară autosuficienți că „această carte nu e bună pentru că nu îmi place mie“. Cînd scriu o cronică literară, nu raportez o carte la propriile mele preferințe, ci la acea ordine ideală a operelor impuse de tradiție, la acea structură globală a literaturii despre care vorbea Eliot. Pentru ca un critic să se formeze și să se informeze asupra acelei tradiții, trebuie să parcurgă mai întîi acea world literature despre care se vorbește recent în teoria literară; cu alte cuvinte, un critic nu poate fi un cititor de weekend, fie el și unul serios, iar într-un cronicar literar redutabil trebuie să se întîlnească comparatistul, criticul și teoreticianul literaturii. Cred că rolul comentatorului de literatură română poate fi redefinit prin translatarea acelor calități cucerite de critica literară tradițională în mediul online. Sînt, pînă la urmă, și în favoarea cronicii de carte video pe Youtube, cît timp ea este făcută de un cititor profesionist. Dacă James Wood și-ar face un canal pe YouTube, nu cred că aș rata vreun clip. Cred că adevăratul potențial al internetului nu a fost încă accesat. Cît timp un critic rămîne fidel literaturii și nu urmărește, prin prestigiul dobîndit, cîștigarea unor poziții de putere, cît timp el este preocupat să descopere propriile categorii de apreciere a literaturii, să comunice cititorilor complexitatea unei mari opere, nu văd de ce internetul nu poate fi locul în care cronica literară ar putea să se reinventeze. Casa literaturii are multe ferestre, însă un număr limitat de uși secrete. Cronica literară e calea de acces, intrarea secretă în acest labirint.