„Proprie epocii noastre este intruziunea masivă a criminalităţii în procesele politice. Şi prin aceasta înţeleg ceva care depăşeşte cu mult aceste crime, care îşi găsesc justificarea în raţiunea de stat. pretextînd ca sînt excepţii de la regulă. Aici, din contra, sîntem confruntaţi cu un stil de acţiune politică care este in sine criminal. Aceste afaceri de securitate naţională provin direct din noţiunea de raţiune de stat“. Aceste rînduri, care par şi astăzi foarte actuale, provin dintr-un interviu pe care Hannah Arendt l-a dat în 1974 lui Roger Errera. Atunci cînd Errera o chestionează pe Hannah Arendt asupra relaţiei dintre raţiunea de stat şi criminalitate, aceasta, referindu-se în primul rînd la situaţia dintr-o Americă încă marcată de scandalul Watergate, constată că folosirea raţiunii de stat permite prezenţa criminalităţii in spaţiul public. Arendt adaugă în continuare: „Noţiunea de securitate naţională este un produs adus din Europa. Bineînţeles că germanii, francezii sau italienii o consideră ca fiind perfect justificată pentru că au trăit mereu cu aceasta. Dar tocmai această moştenire europeană încerca revoluţia americană să o demoleze“.
Tocmai despre intruziunea criminalităţii în domeniul public pare a fi vorba atunci cînd scandalurile, precum Hexi Pharma, aduc în atenţia publicului relaţia dintre politică şi afaceri. În aceasta afacere, poate chiar mai mult decît în alte cazuri similare, se găseşte o serioasă doză de secret (de stat). Nu în numele raţiunii de stat este motivată, la noi, starea de excepţie pe care o reprezintă secretizarea unor documente privind informările SRI despre afacerile dubioase din sectorul sanitar? Şi dacă America – e adevărat, cea a lui Nixon, dar odată răul făcut cu greu mai poate fi înlăturat, dovadă starea de excepţie permanentizată impusă prin Patriot Act – nu a reuşit să împiedice această evoluţie, cum ar putea România să asigure transparenţa? Căci, dincolo de evenimente şi de teoria conspiraţiei, rămîne problema ridicată de Hannah Arendt: oare criminalitatea a pătruns adînc în domeniul politic pînă într-acolo încât l-a corupt iremediabil? Ce poate fi făcut pentru ca statul şi politica să depăşească acest impas?
Nu este vorba despre o fundătură în care s-ar afla doar România, ci de o situaţie generalizată, cu impunerea politicii-spectacol, acolo unde marketingul politic este mai important decît dezbaterea de idei. O stare pe care o putem observa cît se poate de clar în campania electorală pentru alegerile locale; ideile şi programele lipsesc cu desăvîrşire. Cum politica presupune un discurs cu sens, care ar trebui să determine acţiuni în vederea atingerii scopurilor, în absenţa ideilor şi planurilor, cum ar mai putea fi definite scopurile?
În aceste condiţii, scandalurile ţin loc de viaţă politică şi contribuie la compromiterea oricărei acţiunii publice. Scandalurile sînt însoţite inevitabil de teoria conspiraţiei! Este cît se poate de firesc. Doar astfel o viaţă politică lipsită de coerenţă pare a căpăta un sens. Doar că semnificaţia este afectată de grila de interpretare şi denaturează şi mai mult politica. În al doilea volum din Societatea deschisă şi duşmanii săi, Karl Popper demonstra că „teoria conspiraţională a societăţii“ este atît de populară, tocmai pentru că reuşeşte să explice fenomenele sociale prin „descoperirea“ acelor indivizi sau grupuri care ar avea interesul (de cele mai multe ori bine camuflat) ca un anumit fapt să se producă şi care ar fi planificat/ conspirat pentru realizarea sa. Pe un asemenea fundal, politica nu mai poate fi protejată de acţiunea cetăţenilor angajaţi care, transformaţi în consumatori de (social) media învederaţi, devin oarecum complici la penetrarea spaţiului public prin infracţionalitate. În egală măsură, şi tot de la Popper o ştim, politicienii ce eşuează în aplicarea unor programe „revoluţionare“, apelează la aceeaşi teorie a conspiraţiei pentru a explica insuccesul. Conjuncţia acelor două stări de spirit creează condiţiile propice pentru manifestarea atitudinilor contrare drepturilor omului şi democraţiei, văzute ca forme absolute ale conspiraţiei împotriva „interesului naţional“. Şi astfel raţiunea de stat aduce pe aceeaşi parte a baricadei „poporul“ şi „populiştii“.
Vorbim despre acelaşi mecanism politico-social, care – imediat după Al Doilea Război Mondial – a făcut posibile totalitarismele. De aproape două decenii, politicienii europeni au asistat impasabili la creşterea influenţei extremei drepte, iar atunci cînd fenomenul a devenit de masă, au preluat fără rezerve ideile acesteia. Deja, de la început deceniului trecut, odată cu fenomenul Pim Fortuyn din atît de liberala Olandă, (noul) discurs rasist şi-a găsit, în numele securităţii naţionale – înţeleasă ca protecţie a etnicităţii – un loc central în cetate.
Rasismul şi xenofobia deveneau locuri comune, exprimînd, nu-i aşa?, sentimentul de revoltă al „poporului“ împotriva politicii corecte. Cam în acelaşi timp, Jörg Haider în Austria (1999) şi Jean Marie le Pen în Franţa (2002) reuşeau rezultate spectaculoase în alegeri. Iar la noi, Corneliu Vadim Tudor, la alegerile prezidenţiale din 2000, atragea atenţia asupra unui fenomen asemănător. Dar Occidentul era încă adormit de prosperitate şi acest proces a fost privit ca unul benign. Se credea că democraţia europeană era suficient de matură pentru a rezista unor curente extremiste. După criză, iluziile s-au spulberat, dar deja criminalitatea care se infiltrase în inima domeniului politic, făcînd greu de aplicat vreun remediu.
Toate ca toate dar ce facem cu limba română? Mare parte dintre notorietățile de pe la noi folosește romgleza ca limbă de cultură. Din snobism, ignoranță, diversionism o face? Oridece, ”își face treaba”. Bunăoară, C Pîrvulescu, despre criminalitate (Intruziunea criminalității în politic, scrie d-lui pe nas) o ia de-acum 50 de ani, cu discuția despre rațiunea de stat și criminalitate, în America, să poată ajunge la Dosarul Hexi Pharma. Sigur, dacă-n discuție apare Hanah Arendt, avem priveliștea adevărului absolut în toată splendoarea-i nudă. O fi doar superstiție convingerea că un filosof naște doar vorbe de aur pentru secolele de-au mai rămas pînă la Apocalipsă, la orice s-ar referi? Sau e deja religie?
La Raison d’Etat e concept atribuit, istoric, cardinalului de Richelieu (apud Kissinger – Diplomația). Bref, decretează supremația interesului de stat asupra oricărui interes. De aceea, probabil, ajunse Louis XIV a spune ”L’Etat c’est Moi” – doar era și Louis Soleil, nu?
La noi, rațiunea de stat circula sub forma interesului național. Cum ”național” ajunse vorbă de ocară la obrazele subțiri, ”se implementă” rațiunea de stat – ceva plutind deasupra apelor, ca-nainte de Facere.
La americani, the crime e încălcarea legii; la noi, ”crima” este infracțiune și ține de penal. N-ar fi cine știe ce confuzie dacă, la noi, ”crimă” n-ar avea un înțeles precis – omucidere. Sigur, figurat se poartă ”e o crimă demolarea cutărui așezămînt, monument arhitectonic etc”.
Cum-necum, fu implementată sintagma ”criminalitatea”, astfel c-ajunseră și românii a-nțelege că expresia ”criminalitatea transfrontalieră” nu-nseamnă că ne ucidem unii pe alții neținînd seama de granițele statale. Tot așa cu ”rețele criminale” – care nu-s formate de criminali (ucigași, adică) ci pentru o acțiune împotriva legii (activitate infracțională, sancționată penal).
Cu toate acestea, tot mi se pare că folosirea nediferențiată a ”crimei/criminalității” în limba noastră are și-un rol stilistic. Parc-ar fi greu de crezut ca unul dedat cu scrisul/cititul să nu fie tentat de subînțelesul românesc al americanismului ”criminal”.
Ei bine, C Pîrvulescu observă cu acuitate că intruziunea criminalității în politică – de se petrecea în SUA, cînd era Nixon președinte – e un fenomen de toate zilele și-n România anului de grație 2016. La prima vedere, e de bine – ajunserăm la nivelul Americii din vremea războiului din Vietnam. La a doua, însă, ni se taie elanul fiindcă Arendt rejetează (scuzați!) cu dispreț suveran europenismul ”rațiune de stat”. Pesemne că Războiul civil din America fusese din însăși voința lui Dumnezeu.
Mi-e greu s-aleg între complicitate cu ”criminalii” și naivitate publicistică, la C Pîrvulescu. Fiindcă – măcar în cazul Exi Pharma – e clar că politicul e criminal pur și simplu, nu se intruzionă ceva-n ceva. Iată de ce:
I. Diluarea substanței active din dezinfectanții destinați spitalelor – dar nu numai, vedeți și produsele de uz casnic – e o practică ceaușistă. Deci, avem deja vreo 35-40 de ani de cînd în spitalele noastre se moare de mizerie. Poate că, pentru o scurtă perioadă – după 1990 – oameni cu capul pe umeri, din Sănătate, au încercat să remedieze situația. După care, s-a constatat că-i mai rentabil – și oricum ”istoric justificat” – să se facă bani grei pe seama spitalelor, internaților, personalului medical. Așa se face că-n timp ce ni se scoteau ochii cu ”nu sînt bani de pansamente/aspirine/instrumentar”, nu scoatea careva nici în somn vreun sunet despre cultivarea științifică a infecțiilor ălora teribile din spitale.
II. Complicitatea întregii breasle medicale e deasupra oricărei îndoieli rezonabile. Astfel că lumea medicală a venit din ceaușism cu dezinfectanți prietenoși cu inamicul, dar și cu resemnarea că ”Asta e!” Producînd, absolut didactic și pedagogic, zeci – deja – de promoții de cinici resemnați, de genul ”Bani să iasă!”. Și nu doar lumea medicală ci și aceea paramedicală: cîte ONG-uri lipite de acest domeniu bănos – ca muștele la miere – au semnalat (cînd trebuia să urle asta) că-n spitale se moare mai mult de mizerie infecțioasă decît de boli necruțătoare? Pesemne, au socotit că-și făceau datoria semnalînd ”incidența altor factori” asupra mortalității-record din spitalele românești. Și insistînd pe statisticile europene – bazate pe cele românești, de altfel – care plasau calitatea asistenței medicale din România în coada tuturor clasamentelor. Numai și numai să nu spună lucrurilor pe nume, să nu se ridice împotriva ”Sistemului”.
Ei, ce-avem aici – lașitate ori complicitate la intruziunea criminalității?
III. La nivel politic, deja nu se mai poate vorbi de intruziunea criminalității – cum ar dori C Pîrvulescu s-o scalde – ci de conspirație în vederea comiterii infracțiunii (crimei) genocid. Nu cred că-i cineva capabil a dovedi că Politicul a fost prostul satului în toată povestea asta; că șiruri de guverne și guvernări habar n-au avut de nenorocirea din spitale. Numai la cîte zeci/sute de mii de pacienți români s-au tratat ”afară” dacă ne gîndim, y compris iluștri guvernanți.
Așadar, nu-i vorba de vreo intruziune ci de un sistem criminal – de stat, de breaslă, iată că și de relații extraprofesionale, în care ”o mînă spală pe alta”. Doar că nu și obrazul, oricît de subtil ar încerca scribălăi ”moderați” s-o dea pe după piersic.