Teatrul Naţional „Lucian Blaga“, Cluj
Clasa noastră de Tadeusz Słobodzianek
Traducere de Cristina Godun
Regia: Bocsárdi László
Decorul: Bartha József
Costumele: Kiss Zsuzsanna
Dramaturgia: Benedek Zsolt
Muzica şi corepetiţia: Boros Csaba
Imagini video: Cristian Pascariu
Cu: Sânziana Tarţa, Irina Wintze,
Anca Hanu, Cristian Rigman,
Radu Lărgeanu, Miron Maxim,
Cătălin Herlo, Ovidiu Crişan,
Matei Rotaru, Ionuţ Caras,
Boros Csaba
Toată lumea ar fi trebuit să audă (dacă n-a și auzit) despre „cazul Jedwabne“. Și nu doar pentru criza de conștiință provocată, în Polonia, de revelația, dovedită, a faptului că cei 1.600 de evrei din satul Jedwabne au fost puși nu de către infamii soldați naziști, ci de propriii vecini creștini să plivească iarba din piața centrală cu lingurile, să care resturile unei statui cu Lenin cîntînd imnuri comuniste și cîntece deșănțate și apoi să mărșăluiască spre un hambar căruia aceiași vecini creștini i-au dat foc. Această nouă perspectivă, cea respectînd faptele, asupra unui moment din istoria Poloniei codificată, timp de peste 50 de ani, în termenii victimizării și eroismului polonez din cel de-Al Doilea Război Mondial a născut un fel de (mini)val al reevaluării contribuției voluntare a populației civile la Holocaust (dar și a armatelor naționale, altele decît cea germană), în multe țări din Europa Centrală și de Est. Uneori, adeseori, discuția despre necesitatea acestei reevaluări s-a purtat în termenii artelor.
Spectacolul (documentar al) Nicoletei Esinencu, Clear History, se concentrează exact pe acest aspect – modul în care mai ales etnicii români de la țară, din Basarabia readusă sub administrație românească, nu doar că au asistat la strîngerea în ghetouri și trimiterea în Transnistria a evreilor, dar au ajutat ei înșiși la asta, au prăduit bunurile și au ocupat casele vecinilor lor de religie iudaică. Iar Odessa, tentativa de film documentar a lui Florin Iepan, investiga „epurarea“, de către Armata Română, a 22.000 de evrei din Odessa ocupată.
Însă spectacolul lui László Bocsárdi (pe un text publicat în românește în 2011 și montat deja de mai multe ori în țară) e mult mai mult decît o istorie despre Holocaust. Bocsárdi e un regizor interesat de sistemul de resorturi interioare ale conviețuirii umane, de lucruri complicat și firoscos de pus în scenă fără a cădea în penibil sau patetic (dar Bocsárdi nu cade), precum destinul, sacrul sau moartea – și toate se întîlnesc în Clasa noastră.
E adevărat că piesa lui Tadeusz Słobodzianek (figură extrem de importantă a noii dramaturgii poloneze, prin al cărui Laboratorium Dramatu au trecut mulți dintre autorii de teatru ai momentului) nu e una de teatru documentar, deși se bazează nu doar pe fapte reale, ci și, ca și ulteriorul său text, Tînărul Stalin (2013), pe o carte care documentează evenimentele istorice. Pe Słobodzianek nu-l interesează atît comunicarea subiectului (informațiile factuale fiind, în Polonia, probabil unanim cunoscute în urma dezbaterii naționale născute de publicarea cărții despre Jedwabne a lui Jan T. Gross, Vecinii), cît concentrarea ororii la nivel individual-uman, devoalarea mecanismelor motivaționale și de autojustificare, fosta clasă de elevi devenind o Polonie în mic, reproducînd un univers (est-european) în mic: naționalistul și apoliticul, preotul și viitorul rabin, idealistul ateu de stînga, turnătorul în toate regimurile, cuplurile „interetnice“, eroul din iubire care nu știe și nu vrea să fie erou, unii polonezi, alții evrei…
Însă Bocsárdi aplică piesei un tratament oricum atipic, începînd cu eliminarea oricăror referințe la clasă, școală, timp sau spațiu specific (deși superbele costume din plastic transparent ale Zsuzsannei Kiss lasă să se vadă modele de gulere de școlăriță interbelică sau croieli de geacă… activistă de piele). Sînt doar zece scaune verzi în decorul lui József Bartha și tot atîtea stative de microfoane (plus reflectoare mobile), uneori folosite în scopul funcțional al amplificării vocii, alteori ca să-l facă pe (acum) rabinul Abram Baker să monologheze în fața unei îngrămădeli de camere de televiziune. Și cei zece actori, care rămîn în scenă, în calitate de comentatori, și după ce rolul personajelor lor s-a încheiat prin moarte.
Clasa noastră de la Naționalul clujean e un spectacol coral, care nu-și ascunde filiația din universul Clasei moarte a lui Tadeusz Kantor, în ciuda renunțării programate la deja uzatul imaginar al băncilor de școală și, eventual, al uniformelor (trimiterea există încă din titlul piesei lui Słobodzianek și din identificarea personajelor, evrei și creștini, ca fiind foști colegi de școală). Însă, de cele mai multe ori, personajele nu reconstruiesc situații, ci le povestesc, de dincolo sau dincoace de moarte – iar atunci cînd momentele (cum ar fi un viol) sînt „jucate“, ele sînt reconstituite în trecut, nu în prezent.
Spectacolul e unul brechtian în formă, fără a fi brechtian în filozofia care-l animă. Bocsárdi nu folosește mecanismul înstrăinării (a actorului de propriul personaj, în procesul dedramatizării povestirii), practica dedublării, pentru a face publicul să parcurgă un traseu al conștientizării unor automatisme ori dezechilibre, ori nedreptăți sociale. O face, în primul rînd, pentru că această formulă dedramatizează nararea unor întîmplări cumplite pînă la incredibil (cam cum ai putea povesti altfel arderea de vii a mii de oameni deodată, un viol în grup, împușcarea unui fost coleg de școală care ți-a luat pe sus nevasta ca s-o omoare, tortura în beciurile poliției staliniste…?) și așază toată această succesiune de monologuri într-o meditație subtilă nu atît despre felul în care istoria marchează existența umană, cît despre modul în care oamenii se lasă prinși în acest joc, duși de el ca pe un tobogan căruia nu-i vezi capătul, privindu-l apoi, din acest capăt inițial nevăzut, odată călătoria încheiată, din moarte. Cîntecele, fragmentele explicit orchestrate muzical, organizează, de fapt, muzicalitatea întregului spectacol – coral, după cum spuneam, în care fiecare personaj e puternic individualizat, însă funcționează împreună cu ceilalți, în dependență de ei, ca într-un complicat joc de biliard.
Cristian Rigman e Jakub Kac, evreul militant comunist a cărui moarte (repetat amintită) le rescrie destinul tuturor celor rămași. Își povestește singur uciderea, sub lumina fierbinte a reflectoarelor care-l înconjoară, pierzîndu-și încetul cu încetul naivitatea, inconștiența și idealismul ce-l mînau în viață. Dora (Sânziana Tarța) piere în hambarul incendiat cu un calm mirat, ca și cum asta ar fi o consecință logică, asumată, a gestului inițial (căsătoria cu Menachem) care i-a decis destinul, fără ca ea să știe însă de la bun început cum o va pedepsi acest destin. Menachem (Miron Maxim) alege să se sinucidă cu revelația irosirii propriei vieți – iar traseul lui existențial e, probabil, cel mai complex și supus aleatoriului în alegerile personale, între Soviete, ascunzătoarea din șura Zochăi, Securitatea Poloniei staliniste și războaiele Israelului din anii ’70. Zocha (Irina Wintze), creștina căsătorită, dar care-și ascunde iubitul evreu de furia vecinilor, refuză postura de eroină tragică pentru a se emancipa prin ironie și sarcasm. Lejeritatea și finețea cu care trece Wintze prin vîrste diferite, de la jocurile copilăriei la cinismul bătrîneții, pur și simplu interiorizîndu-și un alt tip de raportare la ea însăși și la realitatea exterioară, sînt ingrediente pure ale unei mari actrițe.
Dacă Dora și Zocha ar avea toate datele pentru a deveni victime – însă jocul celor două actrițe le transformă în imagini ale asumării –, Rysiek (Radu Lărgeanu) și Zygmunt (Cătălin Herlo) ar putea fi definițiile nebuniei violente a naționalismului, ale maleabilității morale care îngăduie trădarea tuturor, ale detestabilității sociale. Însă nu sînt. Regizorul e atît de interesat de resorturile comportamentale și interdependența lor socială, încît faptele criminalului Rysiek și cele ale turnătorului transpartinic Zygmunt devin, fără a se converti în justificări sau scuze, consecințe inevitabile ale condiției de fostă victimă, acum călău răzbunător, a primului, și ale fricii congenitale, ale lașității niciodată depășite sau măcar recunoscute a celui de-al doilea. Cuplul Rachelka (Anca Hanu), convertită ca Marianna, și salvatorul ei, Władek (Matei Rotaru), e cel în care accidentul istoric (singurul capabil să-i aducă pe cei doi împreună) devine cel mai limpede, de la un punct încolo, alegere personală – aproape biblică, o unică faptă bună, răsplătită cu darul unei întregi vieți nefericite.
Rabinul Abram Baker (Ionuț Caras) e, în logica realității, personajul cel mai absent – emigrat în America, trăiește războiul prin schimbul de scrisori cu foștii colegi, scrisori ce dau măsura profunzimii în care Holocaustul, NKVD-ul, naziștii erau inexistente pentru lumea din afara Europei de Est. Iar evoluția viitorul preot Heniek (un Ovidiu Crișan complex), de la privitorul pasiv al violului de grup la cucernicul, dar în esență falsul, autor de discursuri de amvon e cea mai puternică dovadă că istoria nu-și repară propriile nedreptăți.
Ceea ce face atît de cumplit de privit acest spectacol, atît de emoționant și dureros, e tocmai dedramatizarea totală, clinica decorticare a unor destine, poate exemplare, în al căror tragism nu există nici un hybris. Nu există nici un fel de logică, rațiune, alegere corectă. E doar viață. 60 de ani de viață în mai puțin de trei ore de imposibilitate de a-i scăpa.
Clasa noastră a primit, la Gala Premiilor Uniter de anul acesta, Premiul pentru Cel mai bun spectacol din 2015 (a fost și singura nominalizare primită). Cînd l-am văzut, chiar am trăit senzația că văd cel mai bun spectacol al anului trecut.