Charles Ducal (c) Jan H. Mysjkin
Charles Ducal s-a născut pe 3 aprilie 1952, la Louvain, într-o familie de agricultori. Regăsim elemente din copilăria şi tinereţea sa petrecute la fermă, de-a lungul întregii sale opere profund autobiografice. În timpul studiilor de filologie germanică urmate la Universitatea Catolică din Louvain, face parte din mişcarea studenţească de stînga, şi anume din aripa maoistă. Va reveni, pe un ton ironic, asupra acestor ani de activism politic şi de ambiţii literare în volumul de povestiri De meesterknecht (Contramaistrul, 1992). În 1987, debutează individual, cu un volum de poezie, Het huwelijk (Căsătoria), urmat, pînă în 1998, de alte trei, care se concentrează asupra sferei private. Începînd din 2006, poemele se deschid asupra lumii din afară, fapt ce se regăseşte tematizat în volumul cel mai recent, De buitendeur (Uşa exterioară, 2014), în care prima jumătate rămîne în sfera personală, iar cea de-a doua trece la chestiuni sociale, cu poemul din mijloc, ce dă titlul volumului. În ianuarie 2014, este numit primul „Poet Naţional“ al Belgiei, pe o durată de doi ani. (Jan H. Mysjkin)
Domnule Charles Ducal, sînteți prezent în antologia de poezie flamandă Cu picioarele pe afară, apărută luna aceasta, la Editura Arc. Și iată-vă și aici, la Chișinău, invitat la Festivalul Internațional Primăvara Europeană a Poeților, ediția din 2016. Dar eu s-o iau mai dinspre debuturi. De cînd scrieți poezie?
Scriu poezie din tinerețe, dar mi-am publicat primul volum abia în 1987, la 35 de ani. Am așteptat destul de mult înainte de-a publica.
Cu ocazia întîlnirilor de la liceu, am discutat și despre ce-i poezia, despre cum se poate citi poezia, cum se poate preda poezia. Pentru dumneavoastră ce înseamnă poezia?
Am fost profesor timp de 40 de ani și pot să vă spun că, pentru mine, poezia este indefinisabilă. Și dacă ar trebui să dau, totuși, o definiție, aș spune că este o casă cu multe încăperi. Ca profesor de literatură, am încercat să deschid cît mai multe porți cu putință, pentru elevii mei. N-am o viziune îngustă despre poezie. Fie că e vorba de o poezie ermetică sau de una accesibilă, pentru mine toate formele poetice sînt posibile.
Uitîndu-vă în urmă, la cărțile dumneavoastră, ați observat dacă există o trecere dinspre o formă poetică spre alta? Scriitura dumneavoastră poetică a căutat alte forme de expresie?
Dacă încerc să-mi definesc poziția în această casă a poeziei, cred că am rămas doar în cîteva camere. Ceea ce încerc să fac în poezia mea e să scriu în așa fel încît….uf, e greu de spus, poezia mea să exprime grija pentru imagine și pentru sunet. După părerea mea, poezia e o formă de poezie care-i înrudită cu artele plastice. Cînd scriu un poem sau cînd citesc un poem, sper să pot vedea ceva în imaginația mea, iar cititorii la fel. Pe de altă parte, cred că poezia trebuie să aibă o muzicalitate, o sonoritate care încîntă sau măcar să fie interesantă pentru auz. Așa că poezia e înrudită și cu muzica, după cum Verlaine a spus-o: De la musique avant toute chose.
Cu ocazia lecturilor, am observat că obișnuiți să faceți mici introuri, pentru a spune ceva despre experiența care a dus la scrierea poemului. Cum azi se scrie mult despre pactul autobiografic sau măcar se fac trimiteri, se vorbește mult și despre autobiografii, memorii, aș vrea să-mi vorbiți despre partea de autobiografie, de trăit și despre partea de invenție, de imaginar a scrierii peomelor. Plecați întotdeauna de la o experiență personală, dar pînă la scrierea poemului e un întreg parcurs. Ați vrea să ne vorbiți despre asta?
Nu-i ușor de răspuns. Cred că, în centrul, în miezul unui poem, se află întotdeauna o emoție puternică. Iar sursa acestei emoții poetice puternice este viața personală, privată sau publică, în măsura în care sîntem angajați în această lume. E imposibil să scrii un poem convingător, dacă nu există o legătură emoțională între ceea ce scrii și ceea ce-ai trăit. Deci, am debutat cu poeme foarte personale, despre căsătorie, despre relațiile copii-părinți. Cred că este normal, pentru că sînt experiențe foarte personale, care au creat emoții puternice. Apoi, am încorporat și relația cu viața publică, cu lumea socială, pentru că am resimțit emoții puternice. Sînt lucruri care mă ating îndeaproape. De exemplu, ca poet național, am scris poeme despre șomaj, despre refugiați, despre sărăcie… Am un poem despre școală. E normal, cum am fost profesor, această lume nu-i doar în mintea mea, ci în ființa mea. De altfel, m-am angajat și în diferite organizații sociale.
Cînd vorbim despre o poezie socială, angajată, de obicei, ne ferim. Zicem că-i poate o poezie discursivă, gen stindard sau reportaj. Citind însă poemele dumneavoastră, nu am găsit așa ceva. V-a fost teamă să nu cădeți în capcana retorismului?
Trebuie să ne fie teamă de retorism, căci numai așa se poate evita. Multă vreme am evitat să încorporez în poezie angajamentul meu social și politic, dar după ce l-am citit pe Brecht, mi-am spus că nu trebuie să-mi mai fie teamă. Pentru că poezia lui Bertholt Brecht exprima un angajament nu într-un mod ideologic, ci mai degrabă creativ, imaginativ. E mai degrabă o poezie care pune întrebări decît o poezie care vrea să ne insereze, să ne vîre idei în cap. Citindu-l pe Brecht, mi-am zis că se poate face o poezie angajată, fără să fac ideologie în versuri. Sînt conștient de acest pericol, și atîta timp cît sînt conștient de el, poezia mea scapă de ideologie, ajunge să exprime doar emoția, creația.
Ideea de poet național, titulatura de Poet al Patriei sînt noțiuni străine de spațiul cultural românesc contemporan. Aș vrea să vorbim puțin despre asta. Ați primit, ca misiune, să scrieți șase poeme pe an. A fost o comandă. Dar ați avut posibilitatea să vă alegeți subiectele? Și cum s-au întîmplat lucrurile, concret?
Cînd mi s-a cerut să devin poet național, am întrebat cine va decide asupra subiectelor și cine va decide în privința datelor de publicare a poemelor. Mi s-a răspuns că eu. Asta m-a liniștit. Nu am scris decît despre subiecte care mă mișcau cu adevărat. Le-am lăsat să se coacă. Am fost ajutat și de faptul că avem trei limbi internaționale, neerlandeza, franceza și germana. Publicarea s-a făcut doar în momentul cînd poemele au fost traduse în cele trei limbi. Am avut timp, săptămîni sau luni, să revin asupra unui cuvînt, asupra unui rînd. În felul ăsta, calitatea poemelor, aș spune, nu este mai prejos decît cea a poemelor mele de dinainte. Poemul a avut timpul de a ajunge la finalitatea dorită. Sînt sigur că, peste un an sau zece, pot să citesc aceste poeme, fără să regret că nu am lucrat mai mult la ele și fără să am intenția de-a le schimba.
Care au fost subiectele pornind de la care ați scris aceste poeme?
Am scris mai multe poeme decît cele care mi-au fos comandate. Pe teme diverse: pentru 1 Mai, Ziua Muncii, pentru șomerii din două mari uzine din Valonia și din Flandra, pentru 1 septembrie, începerea școlii, pentru Ziua împotriva sărăciei. Am scris și depre boala Alzeiheimer, despre Marea Nordului, cu ocazia vacanței, dar și poeme personale, cum ar fi despre nașterea unui copil, a unei fete. Directorul Centrului de poezie din Gand, care este inițiatorul acestui proiect „Poet Național“, cînd a devenit tată, mi-a cerut să scriu une carte de faire part de naissance. Mi-am amintit de mine la maternitate, de fiul meu abia născut, mi-am amintit de emoția de-atunci și de toată călătoria prin viață pe care a făcut-o fiul meu, și am găsit energia personală pentru a scrie poemul. Este unul dintre cele mai reușite poeme.
E foarte bine cînd aceste sugestii, comenzi dau astfel de reușite. Însă care este impactul asupra celor cărora li se adresează poemele, impactul asupra publicului vizat, dar și a celui larg?
O să dau un exemplu. Poemul despre nașterea copilei, scris pentru directorul din Gand, poate fi citit la fiecare naștere. Sursa este personală, privată, rezultatul este tipic. Sînt deja alți oameni care m-au întrebat dacă pot să-l folosească pentru a anunța nașterea copiilor lor.
Cum ați vorbit despre șomerii din cele două uzine, aș vrea să vă întreb dacă ați făcut lecturi și în uzine.
N-am făcut lecturi în uzine. Am făcut o lectură pe 1 Mai, cu ocazia unor manifestații organizate de sindicate. Atunci am citit și chiar am cîntat, pentru că un compozitor anversez a pus poemele pe muzică, iar un cîntăreț le-a cîntat în Piața din Gand. Poemul a fost publicat și în presa sindicală, citită de mulți muncitori. Este un canal, un mod interesant de a face ca poemul să ajungă la mii de muncitori, care nu prea au contact cu poezia.
Ați călătorit mult, ați avut lecturi, ați participat la festivaluri? Puteți să ne vorbiți despre această experiență? Și despre experiența traducerii poemelor într-o altă limbă.
Înainte de a fi poet național, am fost rareori invitat… Ceea ce-i interesant la un festival sînt întîlnirea și cunoașterea altor culturi și țări. Asta te îmbogățește ca poet. Se spune că poezia este intraductibilă, dar dacă un traducător e sensibil nu numai la conținutul poemului, ci și la muzica lui, atunci știe să transforme muzica unei limbi, de exemplu, muzica limbii neerlandeze, în muzica limbii române sau franceze. Asta-i forța creatoare a unui traducător. Sînt foarte mulțumit de traducerile din poemele mele.
Interviu realizat de Doina Ioanid