E un bol gol pe masă.
Sînt şapte guri aşezate în jurul lui.
Cel care le-a adunat în jurul acestui bol
îşi scoate din o cutie o vioară şi cîntă.
Din tavan se coşcoveşte ipsosul şi cade,
de fereastră se loveşte o creangă bătută de vînt.
Copiii cîntă de bunătate şi pace,
ascultînd de vioara care urcă,
mai sus încă decît sufletele care ard
sus în cer. În staul, animalele mugesc,
în curte cresc ciulini şi cîrcei veninoşi.
Coborîţi, ah, da, coborîţi,
vîjîie ţipetele. Bolul rămîne gol.
Mască mortuară
De şapte ori cîte şapte zile deja moartea sa cere
toată viaţa pentru ea, nu mai e o fiinţă umană
ci o poruncă de neînţeles care ne vlăguieşte,
o voce atît de rarefiată încît bîntuie
toate camerele în care veghăm,
temîndu-ne de somn ca de-o trădare.
Cît timp poate un trup să moară
din cinci linguriţe de budincă şi un pahar de bere?
Forţa sa a devenit de aşa natură că nu mai poate vorbi
şi ochiul său prea absent ca să ne vadă încă.
Azi, i-am făcut o poză acestui tată,
discret, pe şest.
Noi
Acest trup care mai rămîne din el,
este tot ce mai avem de iubit.
Şapte muşte în jurul unui trup de moarte voitor.
Uneori, le alungă, din orgoliu şi mînie.
Ne întoarcem. În fine, ne este atît de aproape
încît putem să ne hrănim collectiv cu neputinţa sa.
În ziua morţii sale, vom fi în doliu,
aşa încît toată lumea să poată vedea
cît l-am iubit.
În afară de mine.
La adăpost
Ultima noapte cu el în casă,
despărţiţi de două uşi şi o scară.
Se odihnea rece, cu o paloare de ceară, negrul
gurii închise cu competenţă.
Am încuiat grijului uşa,
nu m-am mai rugat de cînd aveam 18 ani,
dar m-am uitat sub pat, în dulap,
peste tot unde puteam să-i verific absenţa.
În întuneric, credeam febril
că sînt adult, că se pot explica
toate zgomotele, o pompă care se pune în mişcare,
lemnul care trăieşte, o pasăre pe acoperiş.
Visam că, în pat, aşteptam ceva,
înlemnit, leoarcă de sudoare.
Doar cînd a urcat scara,
a deschis uşa camerei, şi-a pus mîna
pe umărul meu şi m-a pişcat,
am ştiut, sînt la adăpost.
Dimineaţa
Uneori, îmi văd trupul atîrnînd printre ramuri
ca o cîrpă smulsă dintr-un ansamblu mai larg,
plină de găuri şi de locuri devenite nelămurite,
de nici un folos nimănui, o jucărie în vînt,
şi dacă mă trezesc, simt cît de relaxat
este, cît de întîmplător şi gata să dispară.
Acum, mesajul ar putea veni, boala,
descoperirea de care m-am temut toată viaţa mea.
O clipă, moartea nu mai este aşa de stranie pentru mine
ca şi cînd o citesc cu un aer detaşat în ziar,
o clipă, pînă ce mă mişc, şi teama de viaţă,
această viaţă preţioasă, îşi reia proliferarea în carnea mea.
Uşa exterioară
Deocamdată, n-avem a ne teme de nimic,
uşa este din fericire bine închisă.
În spatele ei, auzim uneori mişcare,
dar nu ştim ce anume este.
Nu există decît o clanţă de partea asta, se spune,
dar asta nu-i decît o ipoteză.
Poate că nimeni nu-l găseşte, dincolo
în întuneric, sau poate că-i vorba de creaturi
care vor doar să se adăpostească sub un portic.
Altădată, zgomotele ne-ar fi alarmat,
dar o uşă nu-i decît o uşă
pentru cine vrea s-o deschidă. Dacă o ţinem închisă,
lumea se opreşte în acest loc.
Undeva în Polonia
- Vara 1941
Lătrînd, cîinii au adunat turma, tineri
şi bătrîni, graşi şi slabi, oile cu mieii. Păstorul
îşi alungă frigul din cizme bocănind din picioare,
se întinde. E dimineaţă, o zi frumoasă.
Se duc spre cîmpii verzi cei care cred,
într-un şir fără sfîrşit, traversînd podul îngust,
cu toţii număraţi şi numerotaţi, nu se va pierde nici unul.
Iată că pisica se întoarce din hoinăreala sa nocturnă,
sare pe şezlongul de sub tei şi adoarme, sătulă.
Şi nu vede casele goale cu uşile deschise,
şi nu aude radioul care cîntă şi cîntă de unul singur,
căci o pisică lasă lucrurile să se întîmple.
Fără îndoială că a văzut lopeţile pe cîmpie,
împărţite şi destinate celor mai puternici.
Fără îndoială că creierul său a auzit ţăcănitul metalic,
cîinii care latră. Sau sînt rîsete?
E atît de departe de aici…
- Vara 2011
Sub tei pe şezlong, pisica doarme pe o rochie
de vară, demodată de mult. Un zgomot
de ţăcănit metalic pe şine, dar nici un tren.
Toţi au plecat, spre un scop oarecare.
La cîrciumă, paharele sînt încă pe jumătate pline,
pălăriile se plimbă prin aer pe deasupra pieţii,
la o înălţime atît de familiară că sînt încă
şi nu sînt, în acelaşi timp. Înţelegi aşa ceva?
Un negoţ de fiare vechi trece pe strada goală,
bena sa plină de sobe, tambure de maşini de spălat
şi radiouri, din care ies muzică, clipocire şi flăcări.
Şi un colac de sîrmă ghimpată, nou-nouţ.
Pentru cei care nu mai pot ţine pasul
e o dugheană cu cărţi poştale şi cu poezie.
Clătiţi-vă ochii acolo. Poate că apoi o să vedeţi.
Oamenii care trăiau aici au fost înghiţiţi.
Dar să dispară, nu pot.