Intersecţie bucureşteană

Îmi pare ciudat să-mi scriu „Intersecţia“ la Bucureşti. Am venit aici după un sejur de cîteva zile la Cluj, pentru a participa, săptămîna viitoare, la Tîrgul de Carte Bookfest. Nu ca reprezentat al Israelului, ci pentru a lansa un nou volum, în cadrul programului de recuperare a lui Zevedei Barbu, iniţiat de Editura Tracus Arte. Este vorba despre autobiografia sa, intitulată Drum şi destin printre husarii istoriei: o naraţiune bioculturală (vezi Observator Cultural, nr. 823, din 19-25 mai, 2016). Dacă acum, aici, e zăpuşeală şi uneori plouă, la Cluj era răcoare şi cerul a fost mai tot timpul senin, dar aceasta nu a fost singura deosebire dintre cele două oraşe. Să-mi fie iertat, nu o spun doar eu, o spune şi Dan Perjovschi, într-un articol al său, recent publicat în revista 22, în care proclama, de facto, Clujul – capitală culturală europeană: „În opinia mea, Clujul ar trebui pur şi simplu să se declare Capitală Culturală de mîine şi să-şi vadă de treaba pe care-o făcea şi pînă acum“.

Desigur că şi Bucureştiul, cu festivalurile lui, cu tîrgurile de carte, cu spectacolele de teatru şi cu multitudinea de conferinţe şi de colocvii, de aniversari şi de comemorări le atrage atenţia atît localnicilor cît şi celor veniţi din depărtări. Spre exemplu, am întîlnit aici, ieri, un tînăr trubadur american, despre care simt că  trebuie să spun cîteva cuvinte. De fapt, întîlnirea noastră la București a fost o pură coincidenţă: îl contactasem în urmă cu cîteva luni, în Statele Unite, cînd, după o căutare pe internet, pentru a vedea dacă s‑a publicat ceva în limba engleză de sau de­spre Sesto Pals, am dat de numele unui traducător al acestuia total necunoscut mie: Henry Finch. Din cîteva e-mailuri schimbate în grabă, am aflat că e tînăr, că trăieşte pe coasta de Nord-Est a Statelor Unite, că îl cunoaşte şi pe Urmuz (!), pe care se străduieşte chiar să-l traducă în engleză, la fel ca şi pe Sesto Pals, şi că a fost foarte impresionat de proza scurtă a lui Caragiale, pe care a citit-o doar în traducere. Face recitaluri de poezie şi compune muzică şi a hotărît să vină în România în luna mai, pentru a încerca să înţeleagă de unde această stranie reverberaţie faţă de autori de care nu auzise niciodată în anii cînd a crescut şi s-a format intelectual în… Carolina de Nord. La Bucureşti a întîlnit cîţiva poeţi, a fost trei zile la Constanţa, pentru a compara valurile Mării Negre cu cele ale Atlanticului, şi astăzi, cînd scriu aceste rînduri, e la Braşov. Nu ştie prea multe de­spre poezia românească, dar vrea să afle tot, şi ieri l-am observat răsfoind fericit, într-o librărie, volume ale unor poeţi care l-au urmat pe Urmuz. Ceea ce m-a surprins cel mai mult a fost interpretarea pe care o dă creaţiei urmuziene: în figurile bizare ale prozei sale, Finch nu vede distorsiuni şi revolte, ci mai degrabă o adîncă empatie faţă de condiţia umană a acestora, exprimată într-un limbaj al înţelegerii mai degrabă decît în acela al „deconstrucţiei“. Mi-a părut rău că nu am avut mai mult timp împreună, dar sper să reluăm dialogul în America, poate la vară, poate în Vermont, acea mică Elveţie nord‑a­mericană, unde Henry se va muta la reîntoarcere.

Nu am avut mult timp ieri, deoarece, după o lungă după-amiază petrecută cu prietenii, într-un excelent şi bine-cunoscut restaurant bucureştean, m-am dus la teatru. Am văzut, la Metropolis, o piesă ciudată, intitulată Mă tot duc…; spun ciudată, fiindcă aparent îi avea drept autori pe „Doré, Shakespeare şi alţii“ şi era jucată, pe o scenă lipsită total de decor, de către doi actori doar. Dacă ar fi fost scrisă acum 50-60 de ani, piesa ar fi făcut probabil vîlvă. Oricum, însă, sala a fost simpatică, iar Oana Pellea şi Mihai Gruia Sandu şi-au jucat foarte bine rolurile. Nimeni nu a ştiut să-mi spună cine a scris textul, în care citate din Shakespeare s-au amestecat cu fragmente scrise probabil de Marc Doré, un autor – dacă l-am identificat corect – născut în 1938, în Franţa, şcolit și activ la Paris în anii ‘60, devenit apoi profesor la Școala de Arte Dramatice din Quebec.

După spectacol, în drum spre hotel, mi‑am îndreptat atenţia înspre panourile publicitare care, de cîte ori ajung la Bucureşti, îmi oferă un spectacol pe cît de interesant, pe atît de edificator în ceea ce priveşte starea de spirit a locului. De astă-dată, m-au surprins cele în care enunţul „Trăieşti. Mai ştii cum e?“ era asociat cu un gest care exprima efortul fizic, cel al contactului cu natura, cu teluricul. Uneori, învăţ mai multe din aceste panouri publicitare decît din toate ziarele pe care le citesc zilnic, în timpul micului dejun…

 

Bucureşti, sîmbătă 28 mai, 2016