Bookfest 2016: enciclopedii şi enciclopedism

Naomi Klein semnează volumul – apărut iniţial în 2014, sub titlul This changes everything – Asta schimbă totul. Capitalism vs. Mediu (Editura Vellant, 2016, traducere din engleză de Mariana Buruiană şi Alex. Moldovan), care este – pe citite şi adnotate – unul dintre cele mai importante studii despre ceea ce înseamnă ecologie şi relaţia dintre mediu şi societate. De­spre lumea în care trăim, cu bune şi cu rele. Cu activişti şi militanţi entuziaşti pentru fel de fel de cauze de protecţie a omenirii – pămînt, oameni, plante, vietăţi de tot felul, pe cale de dispariţie –, confruntîndu-se, brutal şi cinic de multe ori, nu doar cu lideri de mari corporaţii inter şi multinaţionale, dar şi cu oameni politici. Care una zic, alta fac, cele două grade de încălzire globală care ar putea da lumea peste cap nefiind asumate şi puse în practică de către liderii lumii de azi. De marii poluatori: emitenţii de bioxid de carbon, consumatorii cei mai mari de cărbune şi de petrol ai lumii, China, SUA şi Rusia. Cartea e bazată pe fapte concrete, pe cifre concrete, pe dispute concrete între părţile aflate într-o permanentă luptă. Marile corporaţii care vor cîştiguri cît mai mari, indiferent de ce se întîmplă cu omenirea, şi spiritele lucide, nu doar oameni de ştiinţă – ei aflîndu-se deseori în ambele tabere –, care îşi păstrează doza de luciditate şi de spirit civic, cu toate că abordează o temă ce uneori e privită cu suspiciune – politicienii privesc cumva de sus zona aceasta, monopolizată de cei cu spirit civic militant. Admirabile analizele şi informaţiile oferite de Naomi Klein (care este şi o excelentă eseistă, de-ar fi să menţionăm doar Doctrina Şocului, din 2007, tradusă şi la noi). E omenirea în pericol? Da. Se poate face ceva? Da. Se face ceva? Prea puţin. O carte cu iz enciclopedic, pentru că, practic, epuizează subiectul ecologie şi mediu prin multitudinea de exemple concrete. Şi o lecţie de­spre cum se poate scrie interesant despre un subiect aparent nu prea atrăgător.

 

Istoria secretă a visului (Editura Nemira, 2016, traducerea din limba engleză de Ana Maria Ştefănescu) a lui Robert Moss se citeşte, şi ea, pe nerăsuflate. Un autor australian (n.1946) care, ni se atrage atenţia într-o minusculă notă biobibliografică, „s-a specializat în lucrul cu visele“. Nu e tare? E cool, ce mai! Zece ani a fost jurnalist la The Economist – e clar, plictiseală cît cuprinde, omul s-a săturat şi apoi, din 1986, s‑a dedat viselor. Foarte tare, bravo lui! Fără să se complice (prea mult) cu aspecte teoretice, multitudinea de exemple din istoria lumii face din acest studiu o amplă trecere în revistă a subiectului. Temă veche şi recurentă în perspectiva mileniilor şi a diverselor culturi, europene sau extraeuropene – de aici provin o sumedenie de întîmplări, personaje, idei şi mistere, care, combinate, conduc la o proză de tip borgesian –, cele două părţi ale volumului (Motoarele secrete ale istoriei şi Maeştrii celor trei lucruri „doar“) conlucrînd armonios şi eficace. Sigur că unele capitole sînt mai atractive – cum ar fi cel  intitulat Winston Churchil şi maşinile timpului, care este o demonstraţie de erudiţie şi de valorificare temeinică a multor aspecte mai puţin cunoscute din viaţa unui mare om politic al secolului al XX‑lea. O carte despre vise, care nu este un simplu inventar de teme, subiecte şi teorii – nu lipsesc, evident, Freud şi Jung, iar la bibliografie dăm şi peste un volum al lui Mircea Eliade –, ci realmente o carte care acoperă în întregime un subiect atractiv pentru multă lume. Se pare că visează şi cei care spun că nu visează. Nu mai ştiu care poet spune că lumea e vis. Oare n-o fi chiar adevărat? Ultima propoziţie a cărţii sună cam aşa: „Această pînză a viselor poate cu adevărat să fie un dispozitiv de Prins Viaţa“. Nu sună bine?

 

Cititul, scrisul şi trăitul se coagulează prin mijlocirea gînditului în ceea ce se numeşte, mai mult sau mai puţin aplicat, filozofie. Nu am de gînd să deschid o paranteză care nu se poate închide – au făcut-o alţii cu mult mai multă pricepere –, ci vreau să atrag atenţia asupra unei cărţi de excepţie. (Nu pot înţelege satisfacţia unor critici literari de a citi, pe bandă rulantă, cărţi proaste şi strania bucurie de a le mai şi desfiinţa…) Este vorba despre o antologie – o alta, tot de referinţă în domeniu, numai că apărută în spaţiul românesc, este cea a lui Bagdasar, din anii ’40, cred că s-a mai retipărit, va trebui s-o caut – pusă sub genericul Filozofie. Idei fundamentale (Editura Litera, 2016, traducerea din engleză de Crina Boitor), autorii fiind şase universitari britanici. Care mai de care mai simandicoşi, cu titluri şi preocupări didactice dintre cele mai prestigioase. Practic, avem o istorie cronologică a filozofiei, din lumea antică timpurie, începînd cu Thales din Milet, în secolul al VII-lea î.e.n., şi pînă în secolul al XX-lea, ceea ce autorii numesc Filozofie contemporană, din 1950 pînă în prezent. Ultimul autor prezentat fiind Slajov Zizek. După care urmează şi un capitol despre „Alţi filozofi“, consideraţi separat, foarte pe scurt, de la Anaximene şi Anaximandru pînă la contemporanele noastre, Martha Nussbaum şi Isabelle Stengers, despre a căror existenţă aflu, spre ruşinea mea, abia cu acest prilej. Cartea se încheie cu un glosar de termeni – de la „absolut“ la „verificabilitate“ (care nu prea sună elegant în româneşte), cu un index (util) de nume şi cu obişnuitele mulţumiri, precum şi cu lista fotografiilor cu sursele lor. În mare, acesta este conţinutul volumului. Ce este însă de apreciat în mod special? Concizia prezentării ideilor fiecărui nume – în general de rezonanţă – antologat, dar şi a minibiografiilor care însoţesc „personajele“. Că este vorba de Pascal sau Leibniz, că este vorba de Schopenhauer sau Karl Marx. (Care beneficiază de o atenţie sporită, dacă ar fi să-l comparăm cu Bergson sau cu Husserl.) Frumos tehnoredactat şi machetat volumul! Este o plăcere să-l parcurgi şi să iei – eventual – contact cu nume de gînditori pe care îi ştii, dar pe care nu i-ai mai frecventat. Cum ar fi, de pildă, Mary Wollstonecraft (1759-1797), o revoluţionară engleză, militantă feministă, vîrîtă printre atîţia bărbaţi, mai mult sau mai puţin misogini. Poate că istoria face dreptate şi în timp. E foarte bine că acest volum reia texte din marii gînditori ai lumii. Merită să mai şi gîndim, cînd terminăm de citit, de scris sau cînd stăm prost cu trăitul. Mai ales acum, cînd televizorul şi internetul ne acaparează cu fel de fel de nimicuri.

 

O enciclopedie care este chiar o enciclopedie la propriu, nu doar la figurat este Enciclopedia Statelor Lumii (Editura Meronia, 2016, ediţia XIV-a, cuvînt înainte, amical-condescendent, de acad. Mircea Maliţa), semnată de trei vechi editori cu o vastă expertiză în acest domeniu. Şi îi numim pe Horia C. Matei, Silviu Neguţ şi Ion Nicolae. Să amintim în treacăt că apetenţa pentru toate este amendată la noi de spiritul popular veşnic în alertă, expresia „enciclopedie ambulantă“ fiind lesne aruncată în joc, învinovăţind spiritele rigurose, care dau dovadă de o hărnicie temeinică, în dauna unui eseism simpatic-fluşturatic, de bună calitate altminteri. Cărturari acribioşi precum Adrian Marino au fost, din păcate, adesea luaţi peste picior pentru lucrările lor „cărămidoase“… Enciclopedia Statelor Lumii oferă o informaţie completă despre lumea de astăzi. Ţări, state mai mari şi mai mici, unele practic necunoscute multora dintre noi – ce ştim despre Tonga sau Vanuatu?! –, dar şi teritorii dependente şi cu un statut special. (Că este vorba despre Insula Man, din Marea Irlandei, sau despre Ţara Reginei Maud, teritoriu din Antarctica, dependent de Norvegia din 1939.) Fel de fel de insule şi de arhipelaguri pe unde se filmează documentare despre cum poate rezista un om în condiţii extreme. Fireşte, sînt prezentate aici şi state despre care ştim mai multe – sau măcar ne imaginăm că ştim. Că este vorba despre SUA sau despre Rusia, despre Franţa sau despre Bulgaria. Economie, bogăţii, un subcapitol special despre turism. Tot Parisul pe primul loc ca destinaţie de plimbăreală. Dincolo de istoria şi de evenimetele politice aduse la zi, găsim aici date concrete (un capitol de „Evenimente istorice recente“ ne pune la dispoziţie un bagaj de noutăţi privitoare la diferite ţări. De exemplu, despre România ni se spune cum a scăpat preşedintele Băsescu basma curată după două referendumuri şi cum s-a ajuns la „premierul Dacian Cioloş şi la guvernul lui de specialişti din diverse domenii“.

Extrem de sugestive sînt statisticile mondiale. Avem la dispoziţie fel de fel de date de­spre ce vrei şi despre ce nu vrei să afli. De­spre marii producători de porumb, grîu şi orez, dar şi despre fasolea boabe – pe primul loc: India şi Myanmar! –, despre mere, pere şi struguri – China!, pentru toate trei, ca şi la carne, bere (ciudat, nu?), tutun, miere şi oţet… Avem şi hărţi, care ne ajută să localizăm unde se află Maputo, capitala Mozambicului, sau Mbabane, capitala statului Awaziland. Ştiţi unde este Bujumbura? În Burundi. Utilă şi partea finală a fiecărei intrări din enciclopedie – „Patrimoniu UNESCO“, aşa aflînd lesne cîte ceva despre fel de fel de minuni, naturale sau culturale, de pe această planetă numită Pămînt. De la „Afganistan la Zimbabwe, totul despre cele 195 de state ale Terrei“, cum ni se precizează corect pe banda promoţională a volumului. Pentru cei sastisiţi de prea multă literatură şi de arida uneori teorie a literaturii, iată că avem şi lucrări (enciclopedice) care ne pot trimite în spaţii greu de vizitat altminteri.