Pericolul de a vedea peste tot excluderi, insulte sau manipulări

Comentariile criticilor la cartea Existenţa prin cultură. Represiune, colaboraţionism şi rezistenţă intelectuală sub regimul comunist au fost, în mare parte, generoase. Cîteva au exprimat interesul pentru conceptele cărţii şi pentru consecinţele acestora. Mircea Morariu a privit spre delimitările teoretice şi metodologice propuse, în special spre distincţia dintre rezistenţa prin cultură şi existenţa prin cultură¹. Pentru Gabriel Dimisianu, existenţa prin cultură, ca lărgire a noţiunii consacrate, de rezistenţă prin cultură, are avantajul de a nuanţa filtrul evaluării etice². Iulia Popovici a părut atrasă de structura conceptuală a demersului: naraţiunile referenţiale, „oficiale“ şi apologetice ale rezistenţei prin cultură, definiţia ei operaţională, deturnarea sensului memoriei, punerea în lumină a subiectivismului şi a contextualităţii documentelor de arhivă³. Victor Eskenasy a dat prioritate „judecăţilor“ privind situaţii care au primit, în siajul istoriei, eticheta rezistenţei prin cultură⁴.

Unii comentatori au fost sensibili la investigaţiile întreprinse în arhiva Securităţii. Pentru Nicoleta Sălcudeanu, lucrul cu documentele are meritul de a demonta „instrumentarul contemporan al decredibilizării“⁵. În această direcţie a privit şi Adrian Dinu Rachieru, interesat de capacitatea cercetării de a sancţiona „tratamentul superficial, provocînd derive şi maculări, aplicat unor creatori, supuşi unor campanii de declasare morală“⁶.

Toate recenziile au introdus o cheie de lectură deontologică. Aceasta a fost preocuparea aproape exclusivă a lui Cristian Teodorescu sau a Cristinei Manole. Pentru primul, important este faptul că cercetarea „joacă cu cărţile la vedere“ şi cu „materialul clientului“. Autorul nu face „nici pe procurorul, nici pe avocatul cauzelor“, permiţînd astfel identificarea acelui „grăunte de bine care i-a mînat în luptă pe cei care au pierdut-o [lupta celor înşelaţi de manevrele molohului totalitar]“. Cristina Manole vorbeşte despre „grija […] de a nu greşi, de a da sentinţe definitive, acolo unde datele sînt contradictorii“⁷.

Totuşi, într-un fel paradoxal, pe cît de numeroase au fost aprecierile faţă de onestitatea cercetării, pe atît de frecvente au fost şi trimiterile la parti-pris-uri şi subiectivităţi. Volumul ar fi „mai îngăduitor cu unii […], drastic cu alţii“ (Adrian Dinu Rachieru), manifestă idiosincrazii şi obsesii personale (Iulia Popovici), chiar şi Cristian Teodorescu descoperă „anumite subiectivisme“.

Relevanţă şi echidistanţă

Asupra acestui aspect doresc să mă opresc – intrînd, cînd e nevoie, chiar în bucătăria cărţii. Trebuie spus, de la început, că unei cercetări i se cer perspective şi informaţii originale; să incite, să dea viaţă conceptelor. Tratarea specifică, inversarea de viziune în funcţie de contexte înseamnă adăugare de idei, şi nu parti-pris. Unii autori i-au reproşat cărţii că nu menţine „echidistanţa“ din cauza unor astfel de schimbări de unghiuri. De ce, întreabă Alex. Goldiş, gesturile lui Bujor Nedelcovici, de nesupunere faţă de regim, în contradicţie cu cuminţenia care reiese din dosarele de Securitate, sînt citite drept „o adevărată dedublare“, în timp ce scindarea este „scuzată“ în cazul lui Nicolae Balotă şi al lui Ştefan Aug. Doinaş?⁸

În fiecare dintre cele trei cazuri, abordarea este „diferită“ pentru a aduce la lumină aspectele ireductibile. Am valorificat „surpriza“ din dosarul de la Paşapoarte al lui Nedelcovici, am pus accentul pe dramatismul „cazului Balotă“, după confirmarea lungii sale colaborări cu Securitatea, am deconstruit campania de decredibilizare a unei personalităţi de talia lui Doinaş. Cercetarea era chemată să răspundă exigenţei de tip „relevanţă“, nu doar de tip „echidistanţă“. Prin urmare, „motivaţii“ există, dar nu de natură personală, ci de construcţie intelectuală.

Continui cu o altă observaţie a lui Goldiş: prezenţa lui Gabriel Chifu de trei ori de-a lungul cărţii, ceea ce „poate induce senzaţia că poetul se află în avangarda mişcărilor de subversiune şi că era unul dintre inamicii cei mai temuţi ai regimului“. Chifu apare în volum cu un citat dintr-un discurs al său din 1984, care‑mi atrăsese atenţia prin referirea sa patetică la „demnitatea culturii“. Apoi, în legătură cu punerea sub supraveghere a unui întreg grup de tineri. Dar şi cu o referire la faptul că un volum al său a fost lăudat de Radio Europa Liberă. Să fi desenat referinţele la Gabriel Chifu portretul unui inamic periculos al fostului regim? Gabriel Chifu, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, reprezintă pentru mine un actor al subordonării USR faţă de politicile de clan, dar în contextul cărţii, cele trei referiri la Chifu îşi aveau un rost al lor.

Am făcut trimitere şi la un document care l-a adus în scenă pe Dan C. Mihăilescu. Felul în care acesta i-a tratat pe Adrian Marino, pe criticii volumului lui H.-R. Patapievici Omul recent – şi cîte aş mai avea de adăugat! – face din Dan C. Mihăilescu, din punctul meu de vedere, unul dintre exemplele cele mai întristătoare ale lipsei de fair-play intelectual. Îi ştiam şi rubrica din Convingeri comuniste, publicaţie a Uniunii Asociaţiei Studenţilor Comunişti din Bucureşti. L-am citat, totuşi, cu o declaraţie demnă, dată în cursul unei anchete. Îşi avea un loc în carte, dar putea să şi lipsească. Am hotărît să nu-l exclud.

Cel mai clar exemplu al efortului de a înfrunta impulsurile subiectivităţii priveşte un poet care ocupă un întreg subcapitol din carte. În luna iulie 2014, secţiunea care-l implica era aproape de finisare. Atunci, poetul a publicat, în continuarea unor precedente, cîteva lucruri care mă priveau, manifestări numite de Nicoleta Sălcudeanu, în recenzia sa, „dezonorante“ şi „dizgraţioase“. Nici o clipă nu m-am gîndit să-l scot din volum. În schimb, am revenit asupra textului pentru a verifica orice enunţ discutabil, cu temerea ca purtarea sa deplorabilă să nu fie legată de eventualele scăpări ale analizei mele. Am adăugat cuvîntul „antologic“ lîngă eseul lui Frig sau frică, pentru că – am considerat – merita acest epitet.

„Subiectivisme şi parti-pris-uri explicabile, nu şi scuzabile“

Am citat, în subtitlul de mai sus, formula lui Mircea Morariu, care scrie despre volumul recenzat: „E bine ca cititorul cărţii să fie prevenit“ asupra subiectivismelor şi parti‑pris‑urilor cu care mi-aş fi tratat foştii colegi de la Grupul pentru Dialog Social. Oare? Am amintit contribuţia lui Andrei Pleşu la o literatură a deriziunii prin al său „samizdat al mîncării“, avînd grijă să subliniez că scriitorul a făcut şi referiri elaborate la rezistenţa prin cultură. Am vorbit despre contribuţia lui H.-R. Patapievici, pe vremea cînd era membru în Colegiul CNSAS, la campania de discreditare a lui Doinaş, dar am atras atenţia că el s-a simţit dator să adauge: „Ştefan Aug. Doinaş nu era un delator. Era un om dotat cu conştiinţă şi reacţiona în acest mod ambiguu…“.

Prezent în carte, mai des decît ceilalţi foşti „colegi de la GDS“, este Gabriel Liiceanu. I-am analizat naraţiunea apologetică privind rezistenţa prin cultură. Am descris participarea lui la întîlniri ale scriitorilor menite să se regăsească în scrieri-proteste. Despre aceste momente din istoria filozofului se aminteşte puţin, deşi îi servesc mitologia. Ele dezvăluie cît de convins era scriitorul că Jurnalul de la Păltiniş va însemna, după apariţie, „ceva pentru acest popor şi pentru spiritualitatea lui“. Probam astfel că documentele susţin sinceritatea cu care Liiceanu îşi asumase bătăliile culturale de dinainte de anul 1989 şi, deci, infirmam ipoteza lui Mircea Martin, care interpreta Jurnalul de la Păltiniş drept o strategie premeditată de autoafirmare. Inventarul de mai sus contrazice sugestia elaborării cărţii prin filtrul unor idiosincrazii.

Cineva ar putea numi prezentarea Şcolii de la Păltiniş ca „împlinire colectivă a unor reverii individualizate“, o devalorizare a producţiei intelectuale a maestrului Noica şi a discipolilor săi. Această implicaţie are o motivaţie pur academică, asumată numai după ce a fost argumentată în alte scrieri. Explicasem altădată naivitatea proiectelor fundaţioniste ale lui Constantin Noica – acolo unde acesta voia să reconstruiască logica şi matematica prin cîteva jocuri de limbaj. Ori kitschul unor noţiuni precum „libertatea gravitaţională“, explicată de Gabriel Liiceanu în termeni rizibili: „Aşa cum zborul nu e cu putinţă în afara gravitaţiei, libertatea nu are sens decît în condiţiile existenţei limitei“⁹.

Detalii, erori, manipulare: cazul Alex. Ştefănescu

Cartea Existenţa prin cultură, asemenea celei anterioare, cu care este corelată, Manipularea Arhivei Securităţii, s-a dorit o pledoarie pentru onestitatea cercetării. Ea reprezintă şi un apel la recuperarea onoarei meseriei. Sper în „întoarcerea la adevăr“, în această lume în care reglările de conturi prin falsificări şi mistificări au devenit curente. Unele personalităţi culturale aproape că nu mai pot scrie fără să instrumentalizeze ceea ce pun pe hîrtie. Este şi cazul lui Alex. Ştefănescu, care a reacţionat la capitolul ce-l priveşte din Existenţa prin cultură… cu un potop de epitete: informaţii incomplete şi imprecise, informaţii inexacte şi interpretări false, insinuare¹⁰.

M-aş fi întrebat, afirmă Alex. Ştefănescu, de ce nu a semnat nici un un memoriu de protest pînă în 1989. Cititorul nu va putea descoperi în carte un singur reproş de acest gen. Îmi atribuie folosirea unui cuvînt de o calitate stilistică îndoielnică: „vulnerabilizat“. Îl repetă ca pe un laitmotiv, ironic, şi insistă că-mi aparţine: „M-am simţit chiar mai mult decît «vulnerabilizat» (cum se exprimă, eufemistic, Gabriel Andreescu)“. Or, eu nu îl folosesc nici măcar o singură dată. Scriu „vulnerabilitate“. Minor în sine, detaliul e relevant pentru natura manipulativă a articolului publicat în România literară.

Criticul îmi pune pe umeri aprecierea că el ar fi devenit binevoitor cu Securitatea, „probînd“ cu o notă asupra activităţii Cenaclului „Nichita Stănescu“, înfiinţat şi condus de critic. Iată comentariul din carte: „Nu ştim dacă aprecierile din citat reprezintă o impresie de moment ori voiau doar să liniştească superiorii. Dar ea [nota] relevă fundalul, faptul că în acea perioadă ofiţerii de Securitate erau mulţumiţi de atitudinea disciplinată a criticului“. Citatul nu afirmă că Alex. Ştefănescu ar fi devenit binevoitor cu Securitatea şi nu conţine ceva inexact ori insinuant¹¹. Criticul ne anunţă că a părăsit cenaclul şi că nu a plecat în străinătate. Să însemne absenţa acestor informaţii o documentare „incompletă“? Astfel de detalii nu se aflau în carte, pentru că nu aveau relevanţă pentru teza capitolului.

Alte detalii contează însă. Alex. Ştefănescu susţine că îl confund cu prozatorul Al.I. Ştefănescu (1915-1984), atunci cînd citez un document al Securităţii, din care reproduc şi aici: „Deţinem date din care rezultă poziţia de dezaprobare şi desconsiderare a acţiunilor desfăşurate de Goma şi celelalte persoane“, „poziţiile critice şi superioare“ faţă de Paul Goma ale scriitorilor Nina Cassian, Geo Dumitrescu, Valeriu Râpeanu, Mircea Sântimbreanu, Constantin Abăluţă, Ion Lăcrănjan, Eugen Barbu, Fănuş Neagu – alături de ale lui „Alexandru Ştefănescu (secretarul secţiei de proză a ASR) “¹².

Acesta este un fragment dintr-un document. Nu-mi aparţine. Materialele din arhiva Securităţii sînt pline de greşeli. Am indicat, cu alte ocazii – rămîn la un singur exemplu –, că Mihnea Berindei apărea cu numele mic „Horia“, că numărul de la locuinţa lui din Paris era 4, nu 3, cum stă scris în rapoarte etc.¹³. Chiar Alex. Ştefănescu descoperă o incorectitudine: în loc de „ASR“ trebuia scris ASB – Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti.

Se poate ca Securitatea să-i fi atribuit greşit calitatea de secretar al secţiei de proză, chiar dacă era critic. Sau poate că s-a referit la romancierul Al.I. Ştefănescu, aflat ani de zile în Biroul secţiei de proză al USR – deşi este puţin ciudat să fi ratat numele consacrat, avînd în vedere că toate celelalte sînt scrise într-o formulare neoficială (prenume-nume)¹⁴. Nu putem şti sigur care este adevărul.

Am preluat totuşi pasajul drept o referire la critic, întrucît era o mare probabilitate să fie chiar aşa, din cauza manifestărilor sale „critice şi superioare“ la adresa lui Goma, timp de decenii, devenite notorii. Alex. Ştefănescu conştientizează că atitudinea faţă de importantul disident reprezintă tema de fond, de vreme ce adaugă: „Despre Paul Goma n-am crezut niciodată că este un mare scriitor, dar înainte de 1989 m-am abţinut să-mi exprim în scris această opinie critică“. Or, înainte de 1989, nu se putea scrie despre Goma în presa românească altfel decît la comanda Securităţii. Atunci, cum se putea „abţine“?

Tehnologia luării în derîdere a fost eficace: Gabriel Dimisianu şi Iulia Popovici au preluat tema „confuziei“ în recenziile lor. Doar că la simpla confruntare a alegaţiilor criticului cu textul comentat¹⁵, şirul de calificative „critice şi superioare“ ale lui Alex. Ştefănescu şochează prin gratuitatea lor. Criticul a întîmpinat o investigaţie onestă în intenţii şi concluzii cu comentarii răutăcioase.

Preocuparea mea pentru „cazul Alex. Ştefănescu“ se datorase marii sale asemănări cu două alte cazuri analizate în volum: al lui George Pruteanu şi al lui Gheorghe Ceauşescu. La toţi trei, dosarele de la Securitate prezintă lacune pe intervale de timp importante, fiecare a trecut prin situaţii capabile să-l facă vulnerabil, toţi trei au sărit în barca PNŢCD, după Revoluţie, toţi au ţintit o carieră politică şi au obţinut beneficii pe baza acesteia. Datele au fost tratate ca indicatori credibili privind colaboraţionismul ultimilor doi.

Într-un volum care cerea fără încetare să fim precauţi faţă de interpretări, mi s-a părut onest să întăresc atenţionarea în ceea ce-l priveşte pe Alex. Ştefănescu; să-l feresc de lecturi mulţumite cu „prima vedere“, care ar fi putut uşor prelua, în cazul lui, verdictul dat de către ceilalţi foşti PNŢ-işti. Istoria criticului şi dosarul său de la Securitate îmi oferiseră ocazia să arăt cum se aplică regula prudenţei.

Nu am avut intenţia să-l „judec“ pe critic. Din carte lipsesc materiale de tip rechizitoriu, deşi Alex. Ştefănescu este autorul unor „piese“ care într-adevăr nu-l onorează. Iată următoarea pledoarie semnată de el: „Cuvîntul de ordine pentru toate domeniile de activitate din ţara noastră îl constituie, în momentul de faţă, calitatea. Acesta este una dintre marile idei cuprinse în documentele adoptate de Congresul al XIV-lea al PCR. […] «Este, de asemenea, necesar», arată tovarăşul Nicolae Ceauşescu, «să ridicăm mai puternic nivelul activităţii de creaţie literară, artistică». Această frază se cuvine să devină un memento pentru toţi promotorii vieţii spirituale din România“. Alex. Ştefănescu punea pe hîrtie astfel de declaraţii dizgraţioase pe 14 decembrie 1989, într-un moment în care degradarea vieţii ajunsese atît de departe, încît zeci de mii de oameni erau pregătiţi să îşi rişte viaţa pentru a refuza sfaturile Congresului şi pe cele ale Conducătorului comunist.¹⁶ Tematica prezenţei criticului Alex. Ştefănescu în cartea Existenţa prin cultură putea face abstracţie de declaraţiile cu care criticul întîmpina „cuvintele de ordine“ ale Congresului al XIV-lea al PCR şi ale lui Nicolae Ceauşescu. De abia acum articolul său din România literară ne-a determinat să i le reamintim.

Reflecţiile de mai sus nu reprezintă motivaţia principală a intervenţiei mele. Ci faptul că, drept consecinţă a extinderii pe care o au în viaţa noastră intelectuală excluderile, insultele şi manipulările, comentatorii ajung să le vadă peste tot. Or, din cînd în cînd, se manifestă şi devotamentul real pentru ştiinţă şi pentru o cultură a probităţii.

___________________________

Mircea Morariu, „Necesitatea unei etici a memoriei“, adevarul.ro.
Gabriel Dimisianu, „Rezistenţă şi existenţă (I) “, România literară, nr. 9, 2016, şi „Rezistenţă şi existenţă (II) “, România literară, nr. 11, 2016.
Iulia Popovici, „Cine a rezistat, cine a cedat…“, Observator cultural, nr. 818, 19 aprilie 2016.
Victor Eskenasy, „Gabriel Andreescu și rezistența prin cultură în România sub regim comunist“, 16.03.2016 – http://www.europalibera. org/content/ article/27615471.html.
Nicoleta Sălcudeanu, „Marea caterisire“, Contemporanul, nr. 4, 2016.
Adrian Dinu Rachieru, „Este necesară o istorie politică a literaturii postbelice? “, Contemporanul, nr. 4, aprilie 2016.
Cristina Manole, „Lecturi în vremuri de austeritate“, Observator cultural, 2016.
Alex. Goldiș, „Arhiva CNSAS. Instrucţiuni de utilizare“, Vatra, nr. 1-2, 2016. Mi se pare remarcabil faptul că Goldiș a făcut un onest pas înapoi în interpretarea „cazului Doinaș“, după ce întîmpinase în cuvinte măgulitoare cartea care îi făcuse un portret grotesc (Alex. Goldiş, „Cazul Doinaş“, Vatra, nr. 3, 2014).
Vezi Gabriel Andreescu, „Grandoarea şi tristeţea utopiei. Pe urmele Logicii lui Hermes“, Timpul, nr. 9-10, pp. 4-5; Gabriel Andreescu, „«Mimetismul intelectual aproape perfect». Pe urma modelului Noica“, Timpul, nr. 12, pp. 4-5.
Alex. Ştefănescu, „În legătură cu afirmaţiile lui Gabriel Andreescu despre mine“, România literară, nr. 8, 2016.
Nu am găsit vreo referință și, deci, nu știam că s-a retras de la conducerea cenaclului. Dar ce relevanță are? Nu am de ce să caut în arhiva bibliotecii sau să apelez la angajaţi ai ei pentru confirmare. De ce nu l-aș crede?
Nota Inspectoratului Municipiului București Securitate din 15 aprilie 1977 (Mihai Pelin, Cartea Albă a Securității…, Documentul 100).
Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanți și documente. Manipularea Arhivei Securității, Editura Polirom, Iași, 2013, pp. 173-203.
În DUI, pe numele lui, criticul apare cu numele „Alexandru Ștefănescu“ sau „Ștefănescu Alexandru“.
Paragraful intitulat „Limitele speculaţiilor. Alt studiu de caz: Alex. Ştefănescu“, pp. 318-321
Alex. Ştefănescu, „Calitatea creaţiei“, România literară, nr. 50, 14 decembrie 1989, p.3.