Cu al doilea volum (care e a treia carte, de fapt, din serie; Herg Benet, București, 2016) din Miasma, Flavius Ardelean face mai mult decît să se țină de cuvînt față de cititorii săi și de generația sa de creație. El redeschide porți de lectură către cărțile din literatura română care au precedat-o pe a lui, în speță către Cartea Milionarului. Cartea de la Metopolis a lui Ștefan Bănulescu (Editura Eminescu, București, 1977), care se dorea, întocmai ca Miasma, o frescă în patru părți a unui spațiu dintre real și fantastic, cu portrete ale oamenilor care îl locuiesc sau măcar trec prin el, ființând românește. Spre deosebire de Bănulescu, care – fiind sub vremi – nu a reușit ori nu a mai vrut să reușească să dea și Cartea Dicomesiei, Sfîrșit la Metopolis și Epilog în orașul Mavrocordat, nimic nu pare să-i stea în cale lui Flavius Ardelean pentru a duce, în pas de o carte pe an, proiectul său la bun sfîrșit. Corespondențele dintre cărțile și arta scriitoricească a celor doi autori mă îndreptățesc să salut ca benefică apariția Miasmei, pentru toată literatura română, nu numai pentru fantastica sa.
Pe scurt: Bănulescu creează un oraș mitic, pentru personaje extraordinare, supuse unei m
entalități și nostalgii balcanico-bizantine, dar fundamental românești; Ardelean face același lucru pentru una central-europeană, transilvăneană. La Bănulescu moartea, sfîrșitul nu scapă de a fi și ele „falsificate exact“, pe cînd la Ardelean nesiguranța aflării între viu și mort, între Lume și Ne’Lume – în, probabil, cele mai frumoase pagini despre descompunere scrise la noi după ’89 – capătă o ideologie proprie. Amîndoi sunt acel tip de stiliști care nu încetează să scrie decît dacă li se termină nisipul/sfoara, nu cerneala…
Prin Miasma, Flavius Ardelean îl învie pe Ștefan Bănulescu, fără a-i imita măcar o iotă, lăsîndu-mă să spun că, în simultaneitatea corespondențelor dintre cărțile petrecute fie la Mandragora, fie la Metopolis, nu mai este valabilă zicala „viii cu viii și morții cu morții“, ci toți sunt la fel, în lectura perpetuă.