De ce merită investit în Uniunea Salvaţi Bucureştiul

Bucureştiul de pe Facebook plînge „înroşirea“ Capitalei şi „lipsa de discernămînt“ a celor care au votat-o pe Gabriela Firea. Unii par să fi văzut în Nicuşor Dan şi în Uniunea Salvaţi Bucureştiul (USB) un fel de „să ne luăm oraşul înapoi“ meritocratico-middle class. La televizor şi prin alte locuri, dezamăgiţii de rezultatele PNL şi alţi cetăţeni de bine au început deja cu tîrîtul prin gunoaie al USB, iar culmea ridicolului a fost atinsă de afilierea concomitentă a proaspătului partid la neoliberalism şi la „extrema stîngă“. (Şi că veni vorba de Podemos, partidul spaniol dat drept exemplu de stîngă extremă: Manuela Carmena şi Ana Colau, alese ca primari la Madrid, respectiv Barcelona, pe listele Podemos sînt extrem de apreciate pentru acţiunile lor de cînd şi-au preluat funcţiile.)

Situaţia s-ar putea rezuma astfel: poţi să joci la ruleta sistemului de administrare a treburilor publice, aşa cum există acum – şi anume, bazat pe alegeri – sau nu. Varianta „nu“ se închide aici: în absenţa unei lovituri de stat ori a unei revoluţii, e puţin probabil să apară din spuma mării alt sistem de guvernare. Pentru că în România nu există practici coerente de testare sociologică a comportamentului politic (şi, probabil, nici interes pentru asta), nu ştim de ce rata absenteismului e tot mai ridicată, iar în Bucureşti s-au prezentat la urne cu 12% mai puţini cetăţeni decît acum patru ani, cînd Sorin Oprescu oricum poza în candidat cert şi nu exista nici un fel de mobilizare reală anti-PSD. Patru ani mai tîrziu, Nicuşor Dan obţinea de trei ori procentul din 2012 la Primăria Generală (ceea ce, chiar şi calculînd la un electorat mai mic, tot reprezintă o creştere remarcabilă), iar partidul lui cîştiga un sfert din locurile de consilier general (în timp ce, tot în 2012, acelaşi Nicuşor Dan nu reuşea să intre măcar el singur în Consiliu). Pare, deci, că, în Bucureşti, pentru cei tentaţi de varianta implicării în schema cu alegerile, USB e o soluţie. Iar asta nu e valabil doar pentru moraliştii anticorupţie, clasa mijlocie aspiraţională, iubitorii de civilizaţie, educaţie şi faţade frumoase. E valabil şi pentru cei care constată că stînga intelectuală nu poate ea însăşi produce o alternativă viabilă şi că, în general (chiar şi fără idiosincrazii antipesediste), bipartidismul fluid tradiţional nu mai ţine, dar alt­ceva nu există. Lucru care e vizibil nu doar în descompunerea Partidului Naţional Liberal la nivel de Bucureşti, ci şi în sictirul votului în ţară: la primărie, oamenii votează administratori, pe dinafara principiilor de partid, pe dinafara luptei anticorupţie – care pare, în actuala formă, să fie cu totul irelevantă, ba chiar nocivă (fiindcă paralizează instituţiile publice şi sporeşte exponenţial birocraţia) pentru viaţa cotidiană a cetăţenilor obişnuiţi.

În ciuda jocului de-a negocierea cu PNL, USB are o ideologie foarte difuză şi nu e un partid de dreapta, ci mai degrabă uşor post­ideologic (singura chestiune certă… doctrinar e că e anti-PSD). Nu e nici de stînga, de altfel – şi nu are o poziţie faţă de multe lucruri vehiculate pe la televizor (Rusia, NATO, Uniunea Europeană, politicile fiscale, Codul Muncii etc.). Mi-ar plăcea nici să nu-şi petreacă prea mult timp cu lucruri care se construiesc încetul cu încetul sau sînt irelevante pentru altcineva decît unii comentatori ai micului ecran. Faptul că e singurul partid născut dintr-o iniţiativă civică (fie ea şi devenită celebră pentru apărarea patrimoniului construit şi militatul pentru piste de biciclişti, chestiuni puţin relevante în ochii multor locuitori din Bucureşti) care dădea semne că poate să pătrundă în sistem a atras în jurul lui o pleiadă de oameni cu gîndire politică dintre cele mai diverse (inclusiv de stînga), iar în prezent are aerul unui experiment ideologic în desfăşurare. Care poate lua chipuri foarte diferite, în funcţie de implicarea unor oameni şi de deschiderea lui Nicuşor Dan către independenţi şi celelalte alternative partinice locale.

Una peste alta, USB nu e un partid profesionist. Nu are organizarea şi know-how-ul politic al PSD (singurul partid realmente profesionist, la urma urmei) şi nici experienţa şi capacitatea de fidelizare pe termen lung ale PNL. E un partid de idealişti nepragmatici şi puţin strategici care, de exemplu, şi-a risipit resursele (mai ales pe cele umane) încercînd să acopere în mod egal tot Bucureştiul, deşi ştia (sau putea şi trebuia să ştie) că şanse reale la primărie are doar în anumite sectoare – la 1 şi nu la 4, de pildă. În 2012, Nicuşor Dan a ratat intrarea în Consiliul General fiindcă a făcut campanie doar pentru Primărie, uitînd să le spună alegătorilor să-l caute şi pe lista de la CGMB. Noii consilieri USB nu au experienţă de administraţie publică sau de politică partinică şi nimeni nu poate anticipa modul în care vor acţiona în CGMB (o reuniune cu potenţial de cloacă, după mine) şi în consiliile de sector, cum vor negocia, la ce vor insista şi la ce vor ceda strategic – căci totul nu se poate cîştiga într-o noapte. Altfel spus, viitorul naţional al partidului va depinde de vizibilitatea şi relevanţa prezenţei lor politice reale în Bucureşti şi de capacitatea de comunicare cu pleiada diversă „antisistem“ (cîtă o fi) din restul României. Nu pentru că Bucureştiul e locul de unde se dă ora exactă, ci fiindcă, deocamdată, USB e relevantă pentru un segment de electorat important pe Facebook, dar nu şi statistic: Uniunea Salvaţi Bucureştiul a fost votată de oameni tineri, cu studii superioare, ocupaţii intelectuale şi venituri peste medie, iar asta e prea puţin pentru o reprezentare şi legitimitate reale.

Cumva, USB (sau USR…) e şi obligată să se prezinte la următoarele alegeri din cauză că Legea electorală din România sancţionează partidele care nu joacă în alegeri tot timpul (şi cam de-aia se dă naţională o formaţiune etnică şi regională precum UDMR). E şi entuziasm în dorinţa asta de extindere. Dar realitatea e că, oricîte pete în soare i s-ar găsi, USB e un proiect care se scrie chiar în timp ce vorbim (iar rezultatul se va vedea în patru sau opt ani). Singurul.