Cîini, muncitori, călugări și alte personaje

Pe jumătate film de gen asumat, pe jumătate mimînd filmul de artă, un fel de thriller à la frații Coen plasat într-o Dobroge cald luminată a caniculă, cu Dragoș Bucur, Gheorghe Visu și Vlad Ivanov în rolurile principale (deși Ivanov își face fizic apariția abia în partea a doua), Cîini de Bogdan Mirică își face un merit, în ochii multor comentatori, din a o rupe, ca să spunem așa, cu tradiția minimalist-realistă a Noului Cinema Românesc (aici e cazul să-i contrazic pe unii comentatori: și în filmul lui Mirică oamenii stau în bucătărie și mănîncă ciorbă). Cîștigător al Premiului Criticii în sec­țiunea Un Certain Regard a Festivalului de la Cannes, filmul a obținut Trofeul Transilvania în competiția oficială de la TIFF.

Scenariul mizează mult pe misterios și neelucidat – Roman (Dragoș Bucur) apare într‑o bună zi în satul de graniță al bunicului lui, pentru a-și prelua moștenirea, descoperind cu surprindere că ea reprezenta cîteva sute de hectare de pămînt niciodată lucrat. Ghidul lui Roman în lumea necunoscută a bunicului și a satului dobrogean, acest Caron ad-hoc, pe numele lui Nea Epure (Constantin Cojocaru), joacă misterul, aluziile și adevărurile spuse pe jumătate, menite, toate, să adîncească atmosfera de pericol difuz instalată oricum prin muzica nondiegetică, omniprezentul lătrat al cățelei Poliția și descoperirile din ce în ce mai bizare ale lui Roman însuși.

Ciocnirea civilizațională dintre orășeanul nepot și cutumele rurale în care nimerește e dublată de excursia justițiară a unuia dintre cei doi polițiști locali, Hogaș (Gheorghe Visu), începută prin atenta decorticare cu furculița a unei labe secționate de picior omenesc și continuată sub impresia îndeplinirii ultimei misiuni dinaintea morții: confruntarea finală cu Răul, întrupat de tătarul Samir, amenințarea mereu resimțită, din prima clipă anticipată, tîrziu materializată.

Și aici, No Country for Old Men, serialele Fargo și True Detectives întîlnesc Moara cu noroc (și, în contextul cinematografic al momentului, Orizont al lui Marian Crișan – deși stilistic el nu are nimic în comun cu Cîini, iar „Lică Sămădăul“ făcut de Ivanov e net superior personajului și interpretării lui Zsolt Bogdán). Crime pentru pămînt, forța obscură a maleficului gratuit, existențial, spectrul universal al morții în cel mai pașnic dintre peisaje, violența nemotivată, în forma ei cea mai pură, comunicarea primară, căreia cuvintele îi prisosesc, cam ăsta e universul senzorial al lui Cîini – departe, într-adevăr, de răceala observațională a celor mai multe dintre filmele lui Puiu, Muntean sau Porumboiu, dar departe și de prea multă coerență narativă.

Nu pot să comentez generozitatea cu care blondul lipovean Vlad Ivanov e făcut să treacă drept tătar, avînd în vedere că filmul nu aspiră la realism și e oricum plin de incongruen­țe, pe care și le asumă ca parte a construcției de atmosferă (e hilar să-i spui lui Dragoș Bucur, cu palmele lui grele, brațele bronzate și musculoase, că are mîini de pianist – totuși, e hilar în alt univers decît cel al peliculei lui Mirică). Însă orice declarație de desprindere de Noul Cinema (sau Noul Val) ar trebui să aibă în vedere că ceea ce joacă Ivanov e o combinație între cele două tipologii în care îl distribuie în mod curent regizorii NCR, pe scurt, amenințător-dominatorul „domn Bebe“ din 432 și filozofardul comisar din Polițist, adjectiv. Și că reminiscențele de Marfa și banii din personajul și jocul lui Dragoș Bucur sînt mai mult decît vizibile. Ceea ce nu înseamnă că Vlad Ivanov nu este excelent și nu are momente (foarte scurte) în care alunecă magic dincolo de limitele mafiotului înțelept, pentru care crima e o a doua natură.

(Există încă un actor, tînăr și foarte talentat, de altfel, pe care îl paște încremenirea în emploi: Andrei Ciopec, unul dintre ciracii săraci cu duhul ai lui Samir, joacă practic același rol – al necioplitului în geacă/vestă de jeanși, cu suflet bun, inimă deschisă și minte cam puțină – și în cel puțin două pelicule produse de UNATC, Te mai uiți și la om și excelentul O noapte la Tokoriki, acesta din urmă, în regia Roxanei Stroe și pe scenariul Ana-Mariei Gheorghe, premiat, de altfel, în secțiunea de scurtmetraje românești.)

O mare parte a meritelor stilistice ale filmului e atribuită (și atribuibilă) imaginii calde, pline de culoare (din nou, în contrast cu peliculele NCR, de trauma cărora par să sufere o mulțime de comentatori români) și generatoare de senzație de sufocare climaterică a lui Andrei Butică. Care Andrei Butică, deloc prea surprinzător, a fost directorul de imagine al filmului lui Radu Jude, Toată lumea din familia noastră, și a lucrat și la Moartea domnului Lăzărescu, înainte să colaboreze cu Bogdan Mirică la serialul Umbre, pe care nu l-am pomenit pînă acum ca fiind înrudit stilistico-estetico-tematic cu Cîini pur și simplu fiindcă el e relevant mai curînd nu pentru asta, ci pentru modul în care se raportează Mirică la regia de film în termeni de accesibilitate, public și curente mainstream.

După cum spuneam, receptarea locală a filmului e vizibil filtrată prin „ușurarea“ unui mare număr de critici și jurnaliști români în fața unei pelicule premiate la Cannes, dar care nu urmează nici unul dintre preceptele „bibliei“ Noului Cinema Românesc. Ceea ce e puțin deprimant, de vreme ce nici meritele, nici defectele lui Cîini n-ar trebui să aibă de-a face cu stilistica altor regizori sau cu fericirea unor spectatori de a nu mai vedea faianțe și interioare sufocante de apartamente de bloc. Memorabil cu precădere pentru imaginea aproape luxuriantă și bunul control, în logica thrillerului, al violenței sugerate, Cîini e un film care, într-adevăr, nu intră într-un dialog direct cu filmele românești premiate în ultimii ani (ceea ce nu știu de ce ar fi o calitate în sine), dar intră în dialog cu foarte mult Hollywood. Bine făcut tehnic și cu mize reduse.

*

Două alte filme, din secțiunea „Zilele Filmului Românesc“, Două lozuri de Paul Negoescu și Ultima zi de Gabriel Achim, cel de‑al doilea obținînd și premiul secțiunii în cauză, duc și mai departe ideea diversității actuale de abordări în cinemaul românesc. A doua peliculă a lui Achim (după Visul lui Adalbert), Ultima zi pornește de la o povestire scurt a lui Cosmin Manolache (coscenarist, de altfel), e un fel de comedie neagră produsă independent, urmărind o tematică familiară (corupția, religia instituționalizată și, la fel ca în anteriorul film al lui Achim, sensul cinematografului), tratată însă original, parțial road-movie și cu un Doru Ana fabulos în rolul unui (tradițional, dar frisonant) primar fascinat de camera de filmat.

Două lozuri, inspirat, evident, de schița lui Caragiale, produs de și avîndu-i în rolurile principale pe Dorian Boguță, Dragoș Bucur și Alexandru Papadopol (trei băieți buni de condiție modestă), e chiar un film de gen, o comedie de mare public care urmărește foarte bine tropii comici și reabilitează pe de o parte, vizual, cartierele-dormitor și apartamentele de bloc, iar pe de altă parte, structural, clasa muncitoare locală (cu principii și moravuri, naivități și duioșii, privită, în sfîrșit, cu empatie). Sigur că lucrează cu locuri comune și personaje-tip – nici nu se pretinde film de artă. Secțiunea transversală prin populația blocului inventariază societal cam tot ce vrei – baba sonată lipită mental de televizor, familia tradițională în care tatăl își altoiește copilul, bordelul de ocazie, cu prostituate practice, dar visătoare și sentimentale, familia de ghicitoare cinice, grupul de prieteni dealeri de iarbă, veșnic amețiți… – și la fel se întîmplă în toate interacțiunile pe care le au cei trei, odată plecați în căutarea lozului pierdut. Iar dacă Bogdan Mirică își construiește filmul în relație directă cu cinematograful mainstream american, Paul Negoescu reînnoadă legătura cu tradiția mult‑disprețuitei de critică și mult‑iubitei de public comedii românești, filtrată prin conven­țiile contemporane de gen.