Pornografia ca act de rebeliune în literatura avangardistă

Ultimul capitol al vastei şi documentatei lucrări Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură a lui Andrei Oişteanu, apărută de curînd la Editura Polirom, descrie unul din cele mai „scandaloase“ capitole din istoria avangardei româneşti: fronda pornografică a tinerilor Geo Bogza, H. Bonciu, Gherasim Luca, Aurel Baranga, Jules Perahim şi Paul Păun (şi a lui Tristan Tzara, în perioada sa pre-dadaistă). „Scandalul“ în discuţie a mai apărut în spaţiul publicistic, în urma unei expoziţii documentare deschise la Institutul Cul­tural Român din New York în aprilie 2015, în cadrul căreia au fost expuse şi publicaţii avangardiste „pornografice“.

Capitolul începe cu apărarea lui Geo Bogza în faţa tribunalului, cînd a fost învinuit de „atentat la bunele moravuri“, după publicarea volumului său Poemul invectivă, în 1933. Bogza a susţinut cu acel prilej că Poemul invectivă nu este „un atentat la bunele moravuri“, ci „un atentat la liniştea şi confortul spiritual al lumii“ şi a explicat că diferenţa dintre volumul său şi pornografie „e deosebirea de substanţă şi tensiune dintre fulger şi o farfurie cu dulceaţă“. Altfel spus, e vorba de un act de rebeliune împotriva confortului burghez şi a valorilor sale conservatoare ce conduc la automulţumire şi, implicit, la o perpetuare neproblematizată a nedreptăţilor sociale. „Pornografia“ este astfel integrată în programul social rebel al avangardei şi promovează simpatia acesteia faţă de lumpenproletariat, ce se extinde de pildă pînă la descrierea sfidătoare, de către tînărul Bogza, a împreunării sexuale cu o slujnică ce „mirosea foarte rău a sudoare“.

Deşi atitudinea de revoltă a lui Geo Bogza faţă de tinerele burgheze este ambiguă, cum observă ironic şi G. Călinescu (citat de Oişteanu), marcată cînd de dorinţa de a le ultragia prin descrierea actelor sexuale cu femei de condiţie modestă, cînd de evocarea, cu aroganţă macho, a seducerii lor, programul explicit al lui Bogza rămîne unul rebel, fiind subsumat efortului politic al avangardei de a irita şi „vitriola“ clasa burgheză.

Un gest provocator oarecum similar avea să fie făcut şi de „algişti“ (Aurel Baranga, Gherasim Luca, Paul Păun şi Sesto Pals), tinerii care scriau în revista Alge – ca alternativă la revista unu – şi care, în urma unor neînţelegeri cu Saşa Pană legate de publicarea unei pagini în unu, au scos revista MUCI, scriind în subtitlu: „Pentru că nu purtăm fuduliile în tabacheră, ne intitulăm Grupul Mucoşilor“. Au apărut doar cîteva exemplare ale acestei reviste, în ale cărei pagini există şi pornografie, nelipsită totuşi de un anumit umor.

Publicarea unei reviste intitulate sfidător şi argotic cu numele organului genital masculin de către acelaşi grup de adolescenţi cunoscuţi ulterior ca „algişti“, la care se adăugase şi pictorul Jules Perahim, a fost tot un gest teribilist, pentru care membrii grupului au fost acuzaţi, la rîndul lor, de pornografie şi arestaţi timp de zece zile la închisoarea Văcăreşti – fiind eliberaţi pe motivul că erau minori.

În 1945, poeţii Gherasim Luca şi Dolfi Trost aveau să redacteze un manifest al mişcării suprarealiste de la Bucureşti, pe atunci „capitala suprarealismului internaţional“, ai cărui mentori teoretici erau, pe lîngă Marx, Engels şi Lenin, şi Sade, Freud şi Breton. Ei proclamau  „iubirea, eliberată de constrîngeri […], ca principala […] metodă de cunoaştere şi de acţiune“ şi „erotizarea fără limite a proletariatului“. Această „emancipare de tabuuri“ era – remarcă Oişteanu – la unison cu programul lui Breton, care exalta „discutarea liberă a lumii sexuale, a întregului univers sexual, inclusiv perversiunile“. Ideea de free-love adoptată cu entuziasm de mişcarea hippie în anii 1960-1970 are astfel precursori în suprarealism.

În ceea ce priveşte „erotizarea proletariatului“, Lenin era de altă părere decît suprarealiştii, fiind convins că o eventuală sexualizare a clasei muncitoare ar scădea vigoarea luptei de clasă. Viziunea lui Lenin avea, desi­gur, să se impună în comunismul real care a ajuns şi în România, în perioada postbelică. Gherasim Luca a înţeles rapid că, în locul „libertăţii totale a spiritului“, avea să fie instaurată o dictatură dirijistă şi moralizatoare şi că suprarealismul avea să fie înlocuit de proletcultism şi realism socialist. Este motivul pentru care mulţi poeţi şi artişti suprarealişti s‑au dezis de comunismul sovietic, imediat după ce au făcut cunoştinţă cu „morala proletară“. De altfel, literatura şi arta de avangardă aveau să fie în curînd stigmatizate oficial ca „degenerate“ şi „decadente“ de către establishment-ul comunist.

Faptul că „pornografia“ face parte din formele de expresie ale avangardei este greu de tăgăduit. Bunuel, de pildă, merge cu unele aluzii pornografice pînă aproape de blasfemie. Chiar şi dadaistul mistic, căutător de profunzimi spirituale, Paul Joostens a produs cîteva desene pornografice în anii 1950, care apar în contrast cu lucrările sale mult mai gotice din aproximativ aceeaşi perioadă. Sfi­darea erotică pare în general greu de separat de rebeliunea specifică avangardei.

Pe de altă parte, fiind vorba de artişti şi poeţi rebeli, erosul ar trebui privit mai curînd ca un mijloc de expresie liberă – accentul căzînd pe libertate artistică, mai mult decît pe sexualitate sau perversiune. Iar în ceea ce priveşte receptarea „scandalului“ unor opere de artă, ea diferă în raport cu timpul şi locul. De pildă, Judecata de Apoi a lui Michelangelo din Capela Sixtină a fost criticată de Conciliul Tridentin, un pictor fiind delegat imediat cu acoperirea părţilor genitale lăsate expuse în frescă de o imaginaţie a artistului considerată prea „carnală“. În schimb, într-o cultură în care arta îşi propune deseori să şocheze prin exhibiţionism, cum este cea contemporană, „scandalul“ avangardei anilor 1930-1940 nu mai pare, probabil, atît de scandalos. În plus, nu e obligatorie frecventarea episoadelor scandaloase, în general imature şi teribiliste, ale avangardei. Aceiaşi poeţi care se jucau de-a copiii teribili în anii 1930 au scris, în cea mai mare parte a carierei lor, poezie matură.

În antologia de versuri a lui Sesto Pals, Poezie avangardistă şi alte poeme. 1930-1955, publicată de Editura Tracus Arte în 2015, apare, de pildă, următoarea poezie ironic-romantică, în care erosul pare că se sublimează în mister: „Iubita mea, nu ţi-am mai scris demult/ Scrisoarea asta am s-o fierb în sînge/ Şi am să fac din ea un pergament/ Şi am să‑ţi scriu pe pergament un vers/ Pe care tu mi l‑ai citit în lună/ Cînd dezbrăcată, caldă şi nebună/ Erai în jurul meu un univers/ Tu m-ai chemat şi m-ai rugat să-ţi scriu/ Eu n-am să spun decît că viaţa‑mi toată/ E lucrul care astăzi nu-l mai ştiu/ Eu m‑am uitat, dar tu nu eşti uitată./ Un zîmbet vag am să îndrept spre lună/ Iubita mea, tu care eşti şi-n cer/ O clipă te-am iubit şi-ntotdeauna/ Tu eşti misterul, lunatecul mister…“.