Scriitori americani, de la Bookfest adunaţi

Printre puţinele mari bucurii ale celor care nu apucă să călătorească în vacanţe exotice prin Maldive sau Bahamas, ci se preumblă cu RATB-ul – oricît ne-ar plăcea Mercedes Benz-ul lui Janis Joplin (Nu-l ştiţi? Păcat! Căutaţi-l şi scrieţi pe Facebook ce impresie v-a făcut), autobuzele fără aer condiţionat devin vara un calvar –, din Colentina în Drumul Taberei şi din Văcăreşti în Giuleşti, se numără şi cele două mari tîrguri de carte din Bucureşti. Care, de două ori pe an, devin un punct de atracţie. De neocolit, că e vorba despre BOOKFEST sau despre GAUDEAMUS, că e sufocant de cald prin urbe, că e frig înţepător pe străzi. Dragostea de carte a bucureştenilor a rămas la fel de mare, chiar dacă cititul pe net şi tablete cîştigă teren. Mai ales în rîndul tinerilor, cu degete agile şi avantajul de a nu se umple de praf cînd ar fi să caute cine ştie ce carte pitită pe raftul de sus al biliotecii. „Depozitul de praf al casei“, cum elegant şi concis se exprima distinsul prozator tîrgoviştean Radu Petrescu. Amintesc la iuţeală, înainte de a mă apuca să exprim sumare observaţii şi opinii despre cîteva cărţi ale unor autori americani, că romanul său Matei Iliescu se poate găsi printre reeditările Editurii Paralela 45. La tîrgovişteni şi la cărţile lor o să ne oprim, poate, cu un alt prilej.

 

Americanii şi cărţile lor care mi-au atras atenţia la tîrg: mai întîi, despre un roman al lui Norman Mailer, care realmente m-a lăsat bouche bée. Mai citisem cîteva romane şi povestiri ale acestui năbădăios scriitor şi ieşit-din-norma-curentă intelectual american. Dar ce am descoperit acum este de toată lauda – Anthony Burges include acest roman (Ancient Evenings/Seri antice, Editura Polirom, 2016, traducere de Irina Horea şi Mihai Elin) printre cele 100 de mari cărţi dintre 1983 (cînd apare şi cartea de faţă) şi 2008 (anul următor ieşirii din scenă a lui Mailer, acest neobosit prozator, acest neobosit activist antirăzboi şi antisistem, acest spectator angajat (în termenii lui Raymond Aron) al unei societăţi americane aflate în plin turbion soci­al‑politic. Zece ani, între 1972 şi 1982, munceşte Mailer la acest roman. Autorul are între 50 şi 60 de ani, a publicat monografia lui dedicată morţii (suspecte, zice el, cu CIA şi FBI implicate) a lui MM, nu a reuşit să iasă primar în NYC, are trei copii cu Beverley Bentley, a treia soţie dintr-un şir de şase consoarte, şi un total de opt/nouă copii, totul ne uluieşte cînd ne documentăm şi încercăm să desluşim cum şi de ce a scris Mailer acest roman. Istoric s-ar părea, sau mai bine zis metaistoric, bazat pe o teribilă documentaţie – în arhiva lui, 1.000 de cutii, păstrată în Norman Mailer Archive, Texas, una este cu documente şi însemnări despre geneza acestui roman. Cartea este rodul imaginaţiei bulversante a autorului. Sprijinită, evident, pe un uriaş suport de nonficţiune. Cel care creează New Journalism ca un nou tip de literatură nu se dezminte. Personaje istorice reale – faraonul Ramses II şi cei din jurul lui, cu harem cu tot – se îngemănează cu personaje fictive, care alcătuiesc o frescă a Egiptului antic. Bătălia de la Kadesh, din 1274, între egipteni şi hitiţi este reală. Am fost curioasă şi am căutat. Prima mare bătălie din istoria lumii consemnată sub raport strategic. Am găsit pe net un filmuleţ de 23 de minute, în care cîţiva profesori de la Oxford şi Cambridge povestesc /analizează, in situ – dar şi cu reconstituiri virtuale –, o teribilă încleştare cu mii de care de luptă şi zeci de mii de pedestraşi. Greu şi inutil de povestit cartea, multe pagini de mare frumuseţe plastică. Lingvistică. Găsim de toate. Şi peisaje luxuriante, călătorii prin moarte sau trecut, şi mîncăruri fistichii, mitologie, vise, halucinaţii, reîncarnări. Sigur că ne e greu să ne imaginăm limbajul şi apucăturile vechilor egipteni de pe la 1300 î.e.n., dar este meritul acestui tumultuos prozator de a (re)crea încleştările din istoria umanităţii. Este şi meritul lui Bogdan-Alexandru Stănescu că s-a încumetat să includă în colecţia „Biblioteca Polirom“ a Editurii Polirom un roman de peste 800 de pagini.

 

O altă carte care mi-a atras atenţia este o reeditare. O ediţie a II-a, revizuită, a volumu­lui confesiv- -eseistic Misterul regelui. Despre scris (Editura Nemira, 2016, traducerea din limba engleză de Mircea Pricăjan) al lui Stephen King. Marele prozator american, un stahanovist al prozei ultimelor decenii, în mod cert unul dintre scriitorii care au beneficiat de tiraje uluitoare cu cărţile lui. Cu subiecte nu întotdeauna recomandabile copiilor, cu teme şi discursuri epice nu întotdeauna pe gustul celor dedaţi programelor canonice de literatură. Şi, totuşi, această lungă confesiune autobiografică despre scris şi viaţă împlineşte, cred eu, şi cele mai exigente pretenţii. Sigur că moftangii şi sclifosiţi vor exisa mereu. Dar sugestiile, sfaturile şi recomandările pe care le dă un adevărat truditor al scrisului nu pot fi neglijate. Sau, de ce nu, puse în practica scrisului. Mai ales din partea unui vechi şi experimentat profesionist. Greu de priceput cum în alte domenii poţi să dai sfaturi (sau să devii antrenor, în sensul dat de C. Noica acestui cuvînt) cînd nu ai pratica necesară în domeniu. Stephen King ne povesteşte, simplu, natural cum a ajuns la scris. Şi la succesul lui fulminant. Cum s-a lăsat de băutură, cum a scăpat prin urechile acului după un accident de maşină. După care puteam vorbi, deja, despre el la modul trecut. Că ne plac romanele sau povestirile lui King – succesul lui poate să ne blocheze –, avem, prin acest volum, dovada clară că proza nu poate exista fără povestire. Fără story, fără stories. O astfel de poveste este şi mărturia vieţii lui Stephen King şi a bucuriei lui de a inventa poveşti. Şi lumi ce nu există, deseori.

 

Joyce Carol Oates (n. 1938) este o prozatoare americană de primă mînă. Cu mul­te‑multe cărţi la activ, romane, povestiri, ese­uri, dramaturgie, poezie, studii culturale şi carieră universitară, premii de toate felurile şi de prin toată lumea. Pulitzer, National Book Award, Prix Fémina Étranger, lista e mult mai lungă. Pe la noi, cărţile ei nu prea au făcut valuri, chiar dacă s-au tradus în ultimii 20 de ani mai multe volume din scrierile ei. Ultima carte apărută se numeşte Valetul de pică (Editura Litera, 2016, traducere din limba engleză şi note de Adriana Bădescu) s-a tipărit în SUA, în 2015, sub titlul Jack of Spades. Ceea ce este chiar valetul de pică – nu de puţine ori, avem în variantele româneşti titluri ad-hoc, care ar dori să fie mai atractive pentru publicul românesc. Zice-se. Poate că nimic nu este întîmplător nici în literatura de ficţiune. De viaţă, ce să mai vorbim. Personajul principal al romanului este un scriitor de mare succes de public, un anume Andrew J. Rush, cu 28 de romane la activ şi cîştiguri materiale pe măsură. Doar că apare un dublu al acestui scriitor, iese la iveală că acelaşi prozator scrie sub pseudonim romane horror şi thrillere nu foarte ortodoxe. Fata autorului dă peste una dintre aceste cărţi, pe fondul acuzei de plagiat care vine din partea unei alte presupuse autoare de fiction. Cam apucate. Scandal, proces, încurcătură de maţe, thriller despre, zice un comentator american, „opposing forms within the mind of one ambitious writer and the delicate line between genius and madness“. Curat-murdar, am zice, cartea e altminteri tensionată şi trimite mereu la Stephen King şi la cărţile lui. Pomenit de mai multe ori. Multe referinţe la prolificul scriitor – nici Joyce Carol Oates nu scrie în ritmul lui Mateiu Caragiale – şi la cîteva dintre titlurile bibliografiei lui. Interpretativă eticheta pusă lui JCO, de genul „considerable talent, but far from being a great writer“. Nu sînt de acord. Eu cred că avem de-a face cu o mare scriitoare. Vă sugerez să citiţi romanul Valetul de pică, unde tensiunea epică este coroborată cu intervenţii bine conduse stilistic în organizarea materialului.

 

Lady Peggy Guggenheim ne oferă un elegant şi gustos-parfumat volum, ca un profiterol cu multă frişcă şi asezonat cu coniac Courvoisier. Carte care se dovedeşte frumos povestită în dulcele limbaj al cucoanelor de odinioară – dar şi ilustrat cu multe fotografii rare, de epocă –, pus sub titlul Confesiunile unei dependente de artă  (Editura Pandora M, 2016, traducerea din limba engleză de Ciprian Şiulea, „Cuvînt înainte“, ca o acoladă amicală, prietenul mai june, prozatorul Gore Vidal, şi introducerea, evident, nu doar în lumea artei şi a artiştilor, de Alfred H. Barr Jr.) Dincolo de povestea vieţii unei femei din înalta burghezie americană care ajunge să se tragă de şireturi – atunci cînd nu stă în picioarele goale – cu personaje din marea aristocraţie europeană. Dar mai ales înconjurată de cîteva dintre cele mai prestigioase nume ale artei moderne. Bucurii, evident, soirée-uri şi dineuri, evident, amoruri şi despărţiri, ba bine că nu, achiziţii de picturi şi sculpturi, evident, portretul în sepia al lui Brâncuşi, un amor neaşteptat. Nu spun mai multe despre el, ei, merită citit. Se pare că ar fi fost posibil şi un mariaj, asta mai lipsea: olteanul de la Hobiţa şi o Lady din buricul New York-ului. N-a fost să fie, detaliile sînt în carte. Adevărate au ba, vorbele rămîn. După 12 ani de peregrinări prin lume, Lady Peggy se întoarce la New York. Ca să fie prezentă la deschiderea muzeului unchiului ei, faimosul Solomon Guggenheim. Cel cu muzeul din Manhattan, unde scara celor cinci niveluri este spirala măiastră a lui Frank Wright şi demnă de expoziţia Brâncuşi de acum 15 ani, cu lucrările expuse pe toată dimensiunea spiralei. Expoziţie, halucinantă, pe care am apucat s-o văd şi eu. Adusă de la Tate Gallery. Sînt momente de graţie în viaţa unui om, cum mi-a fost dat şi mie. Ca şi acum, cînd, parcurgînd paginile pline de prospeţime şi bucuria de a trăi, m-am lăsat în voia visurilor de tot felul. Uneori şi o mică bucurie consumată din plin poate face cît o operă de artă. Precum cele multe strînse la Veneţia de Peggy Guggenheim, precum aceste mărturii-bijuterii, publicate pentru prima dată în 1960. Se pot citi şi pe ploaie, undeva în faţa unei pajişti înverzite, şi într-o zi cu soare, evident la umbră, la malul mării.