Minciuna în dezbaterea publică

Lumea se schimbă sub ochii noştri şi e greu de spus care vor fi consecinţele pe termen lung ale acestor schimbări. Tensiuni latente, conflicte mocnite, alimentate de frustrări colective acumulate în timp, izbucnesc din cînd în cînd, prilejuite – dacă nu chiar stîrnite în mod voit – de demagogia unor politicieni care pun mai presus de interesul celor pe care îi reprezintă măruntele lor scopuri personale: supravieţuirea propriilor cariere politice, satisfacerea amorului propriu şi, de cele mai multe ori, bunăstarea lor şi a familiilor lor.

Jucîndu-se adeseori cu focul, oamenii politici – indiferent de ideologia declarată oficial – riscă, prin promisiuni fără acoperire, prin acţiuni hazardate şi prin recursul tot mai frecvent la retorica fundamentalismelor de tot felul (religioase, naţionaliste), să trezească monştrii adormiţi care au generat cele două mari conflagraţii ale secolului XX. Într-un număr din septembrie 2011 din Le Point, un dosar consistent era consacrat „scandalului elitelor“: politice, bancare, financiare, intelectuale, elitele erau acuzate că ignoră cu bună ştiinţă problemele concrete cu care se confruntă cei mai mulţi dintre oamenii obişnuiţi şi că, în consecinţă, se înşeală şi ne înşeală. Întîmplător (sau nu), în acelaşi apărea şi cartea lui Pascal Boniface, Les intellectuels faussaires. Le triomphe médiatique des experts en mensonge, la o editură mică, după ce, în prealabil, volumul fusese respins de mai multe edituri importante din Hexagon. Autorul, care la data apariţiei cărţii era directorul Institutului de relaţii internaţionale şi strategice (IRIS), denunţa „rolul central pe care minciuna îl joacă în dezbaterea publică“ şi analiza opt cazuri de „serials-menteurs“, identificaţi printre politicieni şi formatori de opinie francezi, de prim rang.

Actuala configuraţie politică mondială, marcată, în ultimii ani, de ascensiunea fulminantă a unor bufoni politici, în ţările europene cu tradiţie democratică şi în America deopotrivă, confirmă cu asupra de măsură importanţa minciunii în viaţa publică. Nu e deloc lipsit de importanţă că, imediat după ce s-a anunţat victoria taberei favorabile ieşirii Regatului Unit din Uniunea Europeană, Nigel Farage, Daniel Hannan şi Boris Johnson – conducătorii campaniei pro-Brexit – au simţit nevoia să retracteze o parte dintre promisiunile făcute înaintea votului de săptămîna trecută! Minciuna electorală, atent construită şi sistematic livrată celor chemaţi la urne, şi-a dovedit eficienţa şi, totodată, gradul mare de risc social.

Politicienii români nu fac nici ei excepţie: mincinoşi în serie, uitînd, de la o campanie la alta ce au spus şi ce au promis – pentru că mizează, de fapt, pe memoria scurtă şi pe nemulţumirile reale ale electoratului la adresa guvernanţilor (indiferent ce culoare ar avea aceştia) –, ei se dovedesc tot mai desprinşi de viaţa reală şi tot mai departe de nevoile celor pe care pretind că îi reprezintă. Aşa se face că, astăzi, unul dintre cei mai vocali adversari ai statului de drept este fostul preşedinte Băsescu, nimeni altul decît cel care pretindea că este unicul garant al bunei funcţionări a justiţiei şi, în general, a tuturor instituţiilor „independente“. Nu poţi să nu te întrebi, văzînd energia consumată acum prin studiourile de televiziune care vor să-l primească, cînd a minţit acest politician: pe vremea cînd, avînd control deplin asupra instituţiilor statului, îşi regla, prin intermediul lor, conturile cu toţi adversarii politici sau astăzi, cînd, eliberate de „mîna jupînului“, aceleaşi instituţii dau semne, în sfîrşit, că acţionează independent de ingerinţele politicului?

La fel de duplicitari şi de lipsiţi de viziune se dovedesc, din păcate, şi conducătorii de azi ai Partidului Naţional Liberal, programaţi, parcă, să distrugă singurul partid autohton cu tradiţie şi cu istorie autentică. Fac parte din acel „nucleu dur“ al alegătorilor care au mizat, de douăzeci şi şase de ani încoace, pe liberali, chiar şi atunci cînd alianţele lor au fost departe de a-mi stîrni entuziasmul. Şi în ultimul an mă văd în situaţia de a nu mai regăsi deloc valorile liberalismului printre priorităţile actualei conduceri a PNL. Ba, mai mult decît atît, asist cu stupoare la degringolada ideologică, politică şi, nu în ultimul rînd, umană a partidului, prin cei mai „autorizaţi“ reprezentanţi ai lui.

Suferind parcă de amnezie colectivă şi incapabili să construiască un proiect politic şi să elaboreze o strategie pe termen lung, liderii PNL bîjbîie în căutarea unor iluzorii voturi în Parlament, uitînd, de fapt, scopul lor principal: cîştigarea alegerilor în toamnă. Căci nu-mi pot închipui că o minte lucidă îşi poate imagina că va cîştiga voturi printr-o fuziune sau alianţă cu UNPR – partid de strînsură, inventat de fostul preşedinte Băsescu pentru a-şi menţine controlul asupra Parlamentului şi guvernului Boc, partid care a „absorbit“ PP-DD-ul şi pe toţi oportuniştii certaţi cu legea de la stînga şi de la dreapta eşichierului politic. Este acelaşi partid contestat vehement în stradă, în toamna trecută, de o mulţime revoltată de impostura şi nesimţirea unor figuri marcante ale UNPR şi abia apoi de corupţia şi aroganţa unor miniştri şi politicieni PSD. Prin astfel de încercări debile de a-şi asigura cîteva procente în plus, pe hîrtie doar, liderii PNL dovedesc fie că nu îşi cunosc propriul electorat, fie că nu sînt interesaţi de acesta şi nici de posibilitatea unei creşteri fireşti, care să ţină cont de dorinţele unor alegători tineri, ale căror aşteptări sînt mult mai corent articulate. Dacă dăm crezare opiniilor sociologilor – şi nu văd de ce n-am face-o –, electoratul liberalilor a avut, dintotdeauna, aşteptări mult mai mari, fiind mai informat, mai exigent şi mult mai puţin predispus să se lase manipulat. Un electorat prea puţin amnezic, s-ar putea spune, care reacţionează prompt atunci cînd este minţit şi sancţionează mult mai sever impostura şi demagogia populistă, căci are exerciţiul gîndirii critice. Să fi uitat oare actualii lideri şi strategi ai partidului pe cine reprezintă? Să fi uitat ei identitatea partidului pe care (vremelnic doar!) îl conduc? Poate că încă nu e prea tîrziu să le aducem aminte ce reprezintă PNL în istoria României şi ce aşteptări au de la liberali nu doar cei care fac parte din „nucleul dur“ al simpatizanţilor lor, ci şi foarte mulţi tineri care nu se regăsesc, din păcate, în nici una dintre variantele politice actuale.