Sentimentul general este că rezultatul referendumului britanic din 23 iunie reprezintă semnalul unei insurecţii internaţionale a naţionalismului. Ceea ce se pierde din vedere este natura acestui presupus naţionalism. Un procent important din electoratul britanic se compune din imigranţi naturalizaţi. Indiferent dacă a fost sau nu cazul de această dată, este în sine posibil ca tocmai acest procent să determine rezultatul unei consultări populare, presupunînd că diferitele comunităţi care compun această largă categorie îşi definesc interesele în mod relativ omogen şi, în consecinţă, votează masiv în aceeaşi direcţie.
Despre acest aspect al chestiunii nu s-a discutat aproape deloc, cel puţin în afara Marii Britanii. Pe continent, ca de altfel şi între intelectualii „progresişti“ din regatul insular, persistă iluzia că, din moment ce stînga moderată este cea care susţine drepturile imigranţilor (începînd cu acela de-a imigra), electoratul provenind din rîndurile acestora le va susţine în continuare cauza. Cu implicaţia că, în problema rămînerii în UE a Marii Britanii, intim legată în dezbaterea publică de drepturile sociale ale „noilor veniţi“, ei ar fi optat în acelaşi fel cu liderii, purtătorii de mesaj şi chiar martirii (după cum arată lucrurile, odată cu asasinarea lui Jo Cox) mainstream-ului laburist.
Dar tendinţa de vot a cetăţenilor proveniţi dintre imigranţi este, probabil, exprimată cel mai bine de o scenă din popularul sitcom Citizen Khan. Dl Khan, un stîlp al comunităţii islamice din ceea ce el numeşte cu mîndrie „capitala Pakistanului britanic“, adică Birmingham, pufneşte violent scuturînd ziarul. Soţia îl întreabă ce se întîmplă, iar el îi explică: se află în miezul unui articol despre pericolele imigrării. Dna Khan îl sfătuieşte să nu mai dea atenţie tuturor prostiilor, nereuşind decît să ridice nivelul de implicare emoţională al dlui Khan. Dar într-o direcţie, aşa cum se cuvine într-un sitcom, imprevizibilă: „Au perfectă dreptate, imigranţii sînt un pericol pentru societatea noastră!“. „Bun“, replică soţia stupefiată, „dar nu eşti şi tu un imigrant?“ „Eu?“, reacţionează la fel de stupefiat dl Khan. „Eu sînt aici de treizeci de ani! Nenorociţii de est-europeni sînt imigranţii!“
Desigur, scena relatată mai sus, lipsită fatalmente de farmecul interpretării actorilor, în primul rînd al savurosului Adil Ray, creatorul seriei şi interpretul rolului principal, n-ar fi fost, cu puţin timp în urmă, decît o glumă amuzantă pe tema prejudecăţilor şi a stereotipiilor. Dar ea capătă o cu totul altă semnificaţie după ce în Birmingham, capitala Pakistanului britanic, 50,.5% dintre participanţii la referendum au votat pentru ieşirea din UE.
Desigur, Citizen Khan nu este acelaşi cu dl Sadiq Khan, actualul primar al Londrei, un om educat şi inteligent, un spirit cosmopolit şi un proeuropean dedicat. Dar este greu de crezut că progresismul liberal al dlui Khan, persoana reală, este mai răspîndit în rîndul emigranţilor din fosta Indie colonială (India de astăzi, Pakistanul, Bangladeshul, Sri Lanka) decît conservatorismul „mic-burghez“ al dlui Khan, personajul.
Nu este vorba, însă, doar de o atitudine caracteristică britanicilor cu originii sud-asiatice. Suspiciunea faţă de imigranţi nu este nici măcar restrînsă la cetăţenii Regatului ce provin, în general, din Commonwealth. Edificatoare în acest sens este mărturia televizată a unui român din Insule, care vorbea despre opţiunea pentru Brexit a unor compatrioţi deja naturalizaţi, deranjaţi de modul în care noii-veniţi ar profita de sistemul „lor“ de protecţie socială.
Reacţia anti-UE care s-a produs dincolo de Canal vorbeşte despre un fenomen în principiu ignorat în analizele şi prognozele specialiştilor. Ideea dominantă implicată în asemenea prognoze este că libertatea de mişcare dinăuntrul spaţiului comunitar întăreşte în mod natural sprijinul pentru identitatea şi cetăţenia europeană. În realitate însă, un procent important dintre noii-veniţi care îşi stabilizează situaţia şi obţin drepturi depline în statele de adopţie devin, tendenţial, ostili celor care, pe urmele lor, caută aceeaşi cale spre fericire. Altfel spus, imigranţii din Europa săracă şi din spaţiul extra-comunitar nu contribuie în mod necesar la crearea unui multiculturalism tolerant, ci se raliază, în bună măsură şi într-un mod paradoxal, acelor părţi ale populaţiilor băştinaşe speriate de spectrul imigrării.
O caracteristică a neopatrioţilor este, probabil, aceea că nu-şi vor exprima deschis opţiunile, dat fiind că nu pot să nu fie conştienţi de paradoxul condiţiei lor de imigranţi anti-imigranţionişti şi de intensul egoism social pe care această poziţie îl degajă. Este, de aceea, foarte probabil ca acest orizont de opinie să se manifeste doar în momentul votului, trecînd, astfel, pe sub radarul sociologilor politici şi răsturnînd în mod spectaculos pronosticurile.
În partea răsăriteană a continentului, naţionalismele sînt cele etno-religioase, vechi şi simple, de la ţară, pe care le cunoaştem dintotdeauna (de tipul ostilităţii majorităţii publicului român faţă de eventualitatea primirii de refugiaţi sirieni). Dar, în partea apuseană, naţionalismele care ameninţă astăzi să destrame Uniunea sînt diferite, ele reprezentînd aglomeraţii de interese discordante.
O asemenea articulare, a cărei forţă constă tocmai în caracterul ei instinctiv, mecanic şi totodată imprevizibil, poate fi confruntată doar prin opusul ei absolut, adică printr-o solidaritate conştientă de sine, transparentă şi inteligentă.
Dacă ostilitatea faţă de Europa a noilor „cetăţeni naţionali“ este latentă şi refulată, opţiunea proeuropeană ar trebui asumată şi afirmată cu toată convingerea. Ceea ce presupune efortul de a o prezenta nu doar în sensul, negativ, al celui mai mic rău posibil, al protecţiei faţă de un rău mai mare, al unor profituri precise, cuantificabile, dar şi etern-fluctuante.
Complexelor de inferioritate ce duc fie la dorinţa de supraintegrare, fie la cea de enclavizare, ambele aliaţi perverşi, dar siguri ai complexelor naţionale de superioritate, li se poate opune, din partea unei societăţi civile transnaţionale şi transetnice, o mult mai vibrantă voinţă de a valoriza cetăţenia europeană. Cred că este momentul să spunem cît mai clar cu putinţă că adevăratul proiect european, cel pe care l‑au avut în vedere Părinţii Fondatori, este federalizarea. Desigur, ideea este încă departe de a fi cîştigat minţile şi inimile. Dar este în principiu imposibil ca federaliştii europeni să nu-şi găsească reprezentanţi pe măsura proiectului care îi mobilizează: vorbim, totuşi, de o uniune de 27 de state, în timp ce, în 1788, cînd Alexander Hamilton, James Madison şi James Jay îşi dezvoltau argumentele federaliste devenite cheia de boltă a stabilităţii şi creşterii americane, Congresul Continental nu reunea mai mult de 13 ex-colonii.
Federalismul european trebuie să convingă că este altceva decît ambalajul retoric bogat colorat al unei birocraţii lipsite de imaginaţie. Să convingă că nu reprezintă un mod de a instituţionaliza dezechilibrul între centrali şi marginali, mari şi mici, bogaţi şi săraci, dezvoltaţi şi subdezvoltaţi. Dar pentru a nu rămîne în marginalitate, minorat, sărăcie şi subdezvoltare, se impune să nu ne concepem ca eterni debitori ai proiectului european. Să nu-l imaginăm ca fiind gata construit, undeva, departe, de către altcineva, tot ce rămîne la latitudinea noastră fiind un proces de abilă adaptare. Important este să fim convinşi că putem fi prezenţi în miezul construcţiei federale, instituţională, conceptuale, dar şi simbolic-imaginare, a Europei.
Acesta este punctul în care simt nevoia să evoc singura, după ştiinţa mea, idee europeană puternică, ofensivă în sensul creativ şi constructiv al cuvîntului, produsă în spaţiul intelectual românesc. Este vorba de îndrăzneţul şi provocatorul proiect conţinut în Limba Europei viitorului de Alexandru Muşina. Ideea principală a eseului este aceea că, atîta timp cît principalul canal prin care Europa comunică şi se comunică este limba unei alte coagulări civilizaţionale – aceea transatlantică, anglo-americană –, este imposibil ca ea să devină un actor distinct, nu doar în cultura, ci şi în economia şi politica globală.
Soluţia propusă de Alexandru Muşina, cu umor, dar şi cu argumente bine articulate, trimiţînd la experimente similare de regenerare lingvistică, este… limba latină. O latină, desigur, flexibilizată şi adaptată lumii în care trăim. Chiar dacă la început ar funcţiona doar ca un simbol, ca o abstracţie, ca o virtualitate (aşa cum era ecu înainte de apariţia monedei euro), într-o generaţie sau două s-ar putea vorbi într-o autentică lingua franca specific europeană. Testul cel mai edificator al succesului – credea poetul Alexandru Muşina – fiind că această limbă va ajunge nu doar să fie folosită în mod creativ în spaţiul public şi în mass-media, ci îşi va şi dezvolta propria mare literatură.
Probabil că federalismul european conţine, chiar în variantele sale mai puţin poetice decît cea evocată aici, o doză importantă de utopianism. Dar tocmai de o asemenea pasiune utopică este nevoie pentru a contrabalansa pulsiunile unor naţionalisme de un trist cenuşiu (chiar dacă unul, cum spuneam, cu multe nuanţe). Numai prin aplicarea unei asemenea forţe compensatorii, politica europeană ar putea reveni la un curs mediu rezonabil, la stabilitate şi sustenabilitate.
Jobs, Jobs, Jobs
Subsidiaritate în Federatia europeană, sau
Comon Market & Uniune vamală
will you go your own way …. Marlboro country
Tinerii din Romania europeană 2016 îşi decid destinul propriu în libertate şi bună vecinătate. Generatia Google Facebook îşi crează viziunea pentru azi şi mîine după propriile aspiraţii şi speranţe.
Observatorul cultural este un sprijin pentru spiritul civic unei generaţii de tineri care cunoaşte libertatea individuală şi libertatea ţării de origine.
Libertatea şi democraţia europeană ……. încercare şi eroare ….. conflictele de interese se formulează nestingherit, se discută în faţa opiniei publice. Rezolvarea în libertate şi democraţie ( model britanic) pentru conflictele de interese este dezbaterea publică în parlament (cu legi… majoritare…fără urgenţe… democraţie originală…) şi decizii majoritare … încercare şi eroare.
…« .. mit freiem Volk auf freiem Grunde stehen,
zum Augenblicke möchte ich sagen… J. W. Goethe / Faust“….
Asocierea europenilor în mod liber, după propriile interese 1956-2016, cunoaşte restanţieri.. pe aceia care au fost împiedicaţi pîna 1989 şi nu s-au organizat ca parteneri de la început în această uniune SUI GENERIS.
Britanicii cunosc povestea….H. Wilson a fost refuzat de două ori. La Paris cererea de aderare la EWG (Europäische Wirtschaftsgemeinschaft) ale Londrei a fost refuzată de C. de Gaule. Proiectul de constituţie UE a eşuat la Paris (stînga).
Acum UE 28-1 e la răscruce.
Incotro tinerii din Romania europeană 2016 ?
In mod realist văzut nu ducem lipsă de cunoştiinţe şi modele…. problema sunt faptele…. problema e practicarea….
Cum văd tinerii din generaţia Google Facebook în Romania europeană 2016 viitorii 10 ani în viaţa lor de toate zilele în regiunea natală?
Generaţiile anterioare se definesc prin trecut, văd în viitor mai întîi un trecut care continuă ( suveranitate deplină.. .. 2018 ?… ortodoxie…. altfelitatea / Lucian Boia).
Conflictul de interse în Romania europeană 2016 poate duce spre …SENSUS COMMUNIS (I. Kant- Hannah Arendt), poate fi formulat cu responsabilitate de spiritul civic reînviat după 1989 şi puternic propulsat de observatorul cultural în secolul 21.
Incotro UE28-1 ?
Subsidiaritatea este un principiu de bază al UE de la început, dar puţin cunoscut şi practicat în sud-estul Europei ( reclamat de Bănăţeni la Bucureşti …de la început…) …. la cei care acum se întiînesc 2016 la Bratislava pentru formularea si rezolvarea conflictelor de interese.
Care soluţii, care modele sunt de formulat în UE28-1 şi sunt la îndemînă la răscrucea 2016?
Nerezolvată este situaţia tinerilor în zona mediterareană-balcani (sud-estul Europei) …. …. lipsesc locuri de muncă într-o economie naţională putin performantă şi cu productivitate în stagnare de mult timp.
Nerezolvată este situaţia cu datoriile publice ale statelor naţionale…. la Atena, Roma, Paris, Lisabona…. Schuldenunion (uniune bancară cu transferuri gigantice spre bancrotori… Schäuble –Berlin deocamdată spune NU…).
Nerezolvata e ste alimentarea pensiilor cu un numar ascedent de pensionari si un numar in scadere la tineri contrubuali. Ce e de facut? Cresterea pensiilor speciale?
Cum se rezolvă 2016 conflictele de interese în UE28-1 ? Cine decide ? Unde ?
Modelul ceapă, cu cercuri concentrice (modelul… două viteze este din nou adus în discuţie…) şi diferite grade de participare este o variantă.
Raw power…..Comon Market & Uniune vamală este o viziune britanică de mult timp.
Crashul intereselor… Schuldenion propagat brutal la Paris & Roma nu mai are adepţi la Londra 2016. BREXIT.
Care sunt soluţiile?
Incă sunt valabile 2016 atenţionările scrise de Hannah Arendt ( „ teorie politică”) pentru situaţia ( überschüssige Menschheit) după marea catastrofă europeană 1914- 1918:
…………” der Paria ist nicht allein der Jude für den Nazistaat, sondern die Gesamtheit der Populationen, die der Zusammenbruch der großen Reiche des 19 Jahrhunderts ohne Staat zurückgelassen hat, von jedem politischen Status als Bürger in dieser durch den Versailler Vertrag geschaffenen neuen Architektur der Nationalstaaten ausgeschlossen. Auf diese Weise wird der Staatenlose jene “überflüssige Menschheit“, wenn der Rechtsstaat dem Nationalstaat untergeordnet wird.“………
Refugiaţii din zonele de război, copii şi femei pe drumuri …spre o uniune UE28 …. aşteaptă adăpost şi ajutor de la vecinii 2016.
Ce e de făcut?
Vitalitatea democraţiilor europene se bazează pe schimbarea executivului- guvernul pierde votul electoratului- şi balanta puterilor ( juridicţia, parlamentul, presa liberă- opinia publică, spiritul civic cetăţenesc..), pe încercare şi eroare.
Cum e situaţia în parlament?
Cum se prezintă presa liberă 2016?
Cît de eficace e juridicţia?
Egoismul naţional sfînt 2016 …. altfelitatea / Lucian Boia?
Suveranitate nelimitată.. pînă la Brexit?
Canadienii se definesc 2016 printr-un concept orientat şi formulat ca viitor.
La Bratislava 2016 tovarăşii de ieri ( …minorităţile 1918-1989 în aceste state naţionale după 1918….. Polonia, Cehoslovacia, Yugoslavia, Romania Mare…) sunt fraţii de azi?
Subsidiaritatea oferă posibilitatea ca la niveluri diferite din structura uniunii SUI GENERIS ….. responsabilităţile să fie distribuite la cei care performează cel mai bine cu soluţii practicabile ( Federaţia UE responsabilă cu apărarea, tratate cu marile blocuri mondiale…/…. regiunile şi metropolele urbane performeaza în învătămint… în mai multe limbi locale… administraţie în mai multe limbi regionale, …la sănătate, …trafic regional…./….statele naţionale orientate spre trecut, spre tradiţii, mentalităţi diferite… decid între Federatia europeană SUI GENERIS şi regiunile-metropolele urbane… decid asupra traficului naţional….moneda naţională….).
Idei mai sunt.
Jobs, Jobs, Jobs
Eu cu cine votez?
Merita relevate cateva aspecte,in opinia mea,principale.Cel dintai e federalizarea,fara indoiala,posibila in timp,dar apropierea facuta cu exemplul nord-american mi se pare fortata.Cele 13 colonii tinere,aflate in fata unor mari incercari generate de conflictul latent cu metropola,nu au nimic comun cu situatia de azi din UE,in care cei 28 de membri sunt inca puternic ancorati in statutul lor national,unii dintre ei avand in spate constructii statale de multe sute de ani,care ,cu greu pot fi trecute in plan secund.Nu vad cum,cu tot geniul lor,Hamilton sau Madison ar fi putut sa le rezolve,stiuta fiind si aspra batalie ce s-a dus la Philadelphia intre federalisti si adversarii lor.Al doilea aspect e gluma cu latina,de vreme ce e cunoscut esecul acelui esperanto,incercat acum aproape un secol.Al treilea palier e mult mai serios.Structurile noastre europene de decizie au facut foarte putin pentru forjarea unui concept viabil de homo europaeus,exact ce au izbutit nord -americanii din primul moment,cand au definitivat identitatea lor americana,pe care Monroe a si implementat-o zonal,in folosul statelor interesate.Europenii nostri iau din proiectul generos comunitar doar foloasele imediate care,fara indoiala,au atractivitatea lor si nu par atrasi,fundamental,de bulversarea statala care se profileaza.Deocamdata,pe ei ii nemultumeste insa birocratizarea excesiva bruxelleza,sentimentul ca se iau hotarari peste capul autoritatilor nationale pe care le cunosc si pe care le pot controla prin mijloacele democratice care le au la dispozitie.Nu mai vorbesc de decalaje de tot felul in sanul Comunitatii,care -si ele- au impactul lor negativ,fructificate cu aplomb de adversarii consolidarii UE. A mai aparut si defectiunea britanica ale carei consecinte si ecouri sunt greu de prevazut,dar – in orice caz – nu pot oferi perspective incurajatoare.Totul e sa se traga concluziile corecte ce se impun,urmate de masuri adecvate,care sa raspunda asteptarilor noastre de salvgardare a viitorului UE,certamente profitabil tuturor