Povești de epocă, ale Bucureștilor din diverse vremuri, s-au scris și se pare că au și trecere la cititori. Fie că-i memorialistică, roman sau că-s studii savuroase de antropologie, povestiri diverse sau fotografii și poveștile lor. Și iată, avem memorii ale Bucureștilor care iau diferite forme seducătoare. Simona Antonescu scrie și ea despre Bucureștiul interbelic, surprins în povești întretăiate în anul 1932, una a lui Nicolae Malaxa, alta a Aglăiței Vlădoianu, și cealaltă a familiei Moruzi Slătineanu, care la rîndul lor aduc povești despre alte personaje din aceeași epocă sau din alte epoci, reconstituind arbori genealogici și parcursuri existențiale. Și peste toate planează Serafim, cerșetorul care și-a găsit culcuș lîngă Biserica Amzei, cu darul lui de-a aduce noroc, de a-l prezice, cu felul lui de-a vorbi concis, profetic și în același timp cu o savoare a vorbei sfătoase din vechime. El leagă cele patru părți ale romanului. Însă există o legătură mai subtilă, aceea a încrucișării unor destine într-o noapte, ale personajelor venite să aducă un obol cerșetorului care le știe pe toate. Iar pe deasupra este vocea naratoarei, căreia îi place să călătorească din poveste în poveste.
În noaptea ploioasă de Vovidenie, Nicolae Malaxa, zis Nick Malaxa, vine să-l vadă pe Serafim, înainte de a merge la Palat, să-l vadă pe Regele Carol al II-lea, pentru bunul mers al uzinelor Malaxa. Și povestea lui Nicolae Malaxa începe a se depăna înapoi, spre rădăcinile familiei, cu rosturi sacre, tradiții, dar și superstiții și/sau mici mistere de supraviețuire sau ferestre magice. Nicolae Malaxa se trage dintr-un neam de aromâni cu „știința banului“: „Nick Malaxa prinsese pe moșul Iancu în viață. I se uitase în ochi, primind astfel în suflet șirurile nesfîrșite de meșteșugari aromâni trăitori ai Ținutului Zagoriei de piatră“. Întîlnirea privirilor are ceva straniu, magic: prin ochii moșului se uită la el „străbunii de dincolo să-și poată vedea vlăstarul acesta care continuă […] un lanț început de ei odinioară“. Și cu această privire-oglindire a rădăcinilor peste vremuri începe povestea lui Nick Malaxa. Așa că ajungem, dintr-un salt, într-o gospodărie din Munții Pindului, la o familie de olari harnici, care se hotărăsc să vină în Țara Moldovei, să capete funcții dregătorești. Viața autarhică a olarilor, călătoria pînă la Iași, încă sub domnie fanariotă, unde obține isprăvnicia Tecuciului, toate mustesc de pitoresc, dar au și patina cuvintelor, proprie unor personaje mai de demult. Și urmînd șirul acela de descendenți, negustori sau dregători, cu daraverile lor, strîngători de copii și bani rostuiți pentru ei, ajungem din perioada fanariotă la începutul secolului al XX‑lea, la Nicolae Malaxa. Credința în menire și în nume a lui Neculai Malaxa, precum și șirul seminției sale îl vor urmări stăruitor pe copilul botezat după numele lui Neculai: „Dumnezeu nu aruncă semințe la întîmplare, cum aruncăm noi grîușorul primăvara […] Dumnezeu sădește bob cu bob – fiecare sămînță în locul ei anume potrivit și ales. Nu ți‑a trimis un prunc, ci acest prunc, care este din tine, Costache, dar și din mine, Neculai, și din bună-tu Iancu, și din ceilalți care au rămas în mormintele din Zagoria“. Nick Malaxa, pregătindu-se să meargă la studii în Germania, trece prin Viena, unde are o revelație, la vederea trenurilor care fac distanțele să dispară și a forfotei din gări; o revelație a viitorului său, parcă adusă în taină de moșul Mihalache și moșul Iancu: „Trenurile acestea, autombobilele, făceau parte din taina pe care o zărise prin ușa deschisă preț de o clipă de moșii zagorieni“. Ajuns la Karlsruhe, se împrietenește cu fiul unui meșter clopotar, Rudolf Berner, venit să studieze chimia. Împreună cu acesta face chimia, descoperă cîte ceva din cum e să dai glas unui clopot sau să aparții unei bresle importante, precum cea a clopotarilor din Passau. Dar drumul lui este spre inginerie, iar rostul lui acasă, căci acolo îl conduc firele nevăzute și vocile tainice ale moșilor săi. Întors în România, ridică o fabrică de ulei la Bîrlad, face avere, se mută apoi cu soția și copii la București, unde deschide o fabrică de saboți de frînă. Și totul îi merge strună. E gospodar, știe să se facă iubit de oameni, mănîncă alături de ei, le cunoaște poveștile, îi ajută la nevoie, chiar și în perioada de criză, are și abilitatea de a ști cînd să piardă în fața Duduii regelui, pentru a cîștiga comenzi și susținere, dar mai ales are în spate pe moșii lui. Discuțiile lui Nick Malaxa cu șoferul său, tot Nicolae, zis Nicușor, sînt savuroase: despre încercări, despre trecerile lor, despre ce-i dat de Dumnezeu, despre rolul și destinul omului. Nick și Nicușor formează un soi de Jack și stăpînul său. Și vor căpăta un rol important și în celelalte povești.
Și sîntem tot în seara de Vovidenie, la Serafim, cu Aglăița Vlădoianu, cea care avea să devină Miss România 1932. Automobilul lui Nick Malaxa și cel al Aglăiței și al prietenei sale Magda Filipescu se intersectează, ca și destinele lor. Dar pînă atunci naratoarea ne face să adăstăm la povestea domnișoarelor aflate în drum spre Gala concursului. Aglăița și Magda formează un duo feminin contradictoriu, dar care se completează. Prima este frumoasă, cumpătată, dăruită cu tot felul de daruri, cîntă la pian, cîștigă concursuri de înot sau de schi, cealaltă, divorțată (lucru scandalos pe atunci), mai libertină, cu înclinație spre petrecerile din epoca charlestonului, mai şic și mai sceptică în ale vieții, cu un trecut cam trist. Aglăița și Magda sînt cele care spun povești despre percepțiile feminine în epocă, dar și despre regăsirea de sine. Istoria epocii, criza, escapadele Regelui Carol al II-lea răzbat și ele mai de departe.
Și din povestea lor sărim la cea despre Luca și Matei, copiii familiei Moruzi Slătineanu. Tot în seara în care Aglăița vine la Serafim, un alt automobil e cît pe ce s-o lovească, dar este ferită la timp, de șoferul care trage de volan. Și iată-l din nou pe Nick Malaxa apărînd, chemînd salvarea și rămînînd lîngă mașina intrată în zidul casei. Doamna de la volan pare să-și revină, dar copilul e grav. Așa aflăm povestea familiei Moruzi Slătineanu. Frumoasa Eliza, sensibilă, admirată la sindrofii și pe hipodrom, soțul iubitor, copiii, Luca și Matei, bucuria întregii familii, lîngă care se adună și mătușile Alice și Didina. O viață cotidiană, cu fast. Apar însă și străzile cu aerul de epocă, cu precupeți. Și poveștile lui Serioja, fiu de conte emigrat din cauza terorii comuniste. Poveștile lui, cele ale copiilor, apoi cele a lui Enache Buză, gunoierul care face troc: nasturi găsiți pentru țigările furate de Matei din rezerva lui Serioja. Interesant: între Serioja și Buză se naște o rivalitate, aceea a supremației prin poveste, a captării afecțiunii prin știința de-a povesti. Și interesant şi acest drum al poveștilor, de la București la Petrograd, apoi la Balta Albă. Și Eliza are o poveste despre ființă și destin: „despre ființa cu miez și coajă“, despre cum trebuie să răzbată miezul cel bun la suprafață, să străpungă cojile, adică să înlăture straturile sociale adăugate peste ființa genuină. De aceea, plînge uneori, în timp ce alții o cred nevricoasă. Oricum, familia va pierde unul dintre copii, pe Luca, într-o banală operație de apendicită, în timp ce Matei este salvat la timp. Trauma este mare, Eliza ajunge să se gîndeasccă că nu trebuia să-l lase singur pe Luca. În cele din urmă, ca să se liniștească după aceste noduri ale durerii, este trimisă la băi. Din scrisorile trimise de Matei, aflăm despre disponibilitatea de a o despovăra pe Eliza, dar și despre povara pe care și-o asumă, cea de-a trăi și pentru fratele său. În sfîrșit, în dimineața de Înviere, cînd Didina împarte pentru morți și pentru Blajini (Luca fiind și el printre Blajini, în închipuirea lui Matei), cel care vine spre ei este Serafim, povestindu-le despre cele două monede pe care le-a văzut venind, dar care nu erau ale lui, chiar înainte de întîmplarea nenorocirii. Și anunțînd încîlcit și profetic că Matei nu poate trăi două vieți, ci trebuie s-o trăiască pe a lui.
Darul lui Serafim este o carte-poveste despre povești întretăiate, o carte despre drumurile poveștilor și întîlnirile lor, despre ființări, rosturi, rostiri și meniri și daruri, scrisă captivant de cineva dăruit în ale poveștii.
Simona ANTONESCU
Darul lui Serafim
Editura Cartea Românească, București, 2016, 248 p.