„Adevărata poveste nu va putea fi auzită decît atunci cînd,
prin artă, am găsit un mijloc de a-i da glas lui Vineri.“ (J.M. Coetzee, Foe)
„În mijlocul vîrfului teşit al dealului se găsea o îngrămădire de stînci, înalte cît casa. În unghiul format de două dintre aceste stînci, Cruso îşi construise o colibă din prăjini şi trestii, trestiile legate unele de altele cu pricepere şi împletite printre prăjini, cu frunze drept acoperiş şi pereţi. Un gard cu o poartă prinsă în balamale de piele completa o aşezare triunghiulară pe care Cruso o numea castelul său.“ La o lectură grăbită, majoritatea cititorilor ar fi tentaţi să considere că fragmentul acesta face parte din cartea lui Daniel Defoe, Robinson Crusoe. Numai că, în ciuda asemănării (desigur, voită!), nu avem de-a face cu un extras din celebrul text din secolul al XVIII-lea, ci cu cîteva fraze din romanul lui J.M. Coetzee, Foe.
Apărut în anul 1986, Foe este al patrulea roman al laureatului Premiului Nobel pentru Literatură din 2003 şi reprezintă o foarte originală rescriere a lui Robinson Crusoe. Cu cîteva diferenţe – esenţiale pentru perspectiva cu totul nouă pe care o aduce Coetzee: numele naufragiatului e, aici, uşor modificat (Cruso, nu Crusoe); şi apar încă două personaje importante pentru semnificaţiile cărţii de faţă: Susan Barton, vocea narativă în mare parte din cuprinsul textului, şi Foe, autorul la care Susan recurge pentru a-i scrie neobişnuita poveste şi pentru a-i relata aventura de naufragiată pe o insulă locuită doar de doi oameni, Cruso şi servitorul său, Vineri. Ajunsă în acest îndepărtat loc după ce e debarcată de către echipajul răzvrătit al vasului pe care călătorea, în urma demersurilor pe care le făcuse în Lumea Nouă pentru a-şi căuta fiica, răpită şi dusă, se pare, acolo, Susan îi descoperă pe cei doi; şi datorită lor supravieţuieşte. Ulterior, vor fi găsiţi şi salvaţi, dar numai Susan şi Vineri ajung în Anglia, Cruso se stinge înainte de a putea revedea lumea din care plecase cu atîţia ani în urmă. Convinsă (e drept că şi la sugestiile unui căpitan de vas!) că toate acestea sînt elemente foarte potrivite pentru o carte, Susan îl caută pe Foe, în încercarea de a-l convinge să o scrie. Iar punctele lor de vedere diferite cu privire la modul în care aventura aceasta trebuie pusă pe hîrtie reprezintă punctul central al romanului lui Coetzee.
Intertextualitatea stă la baza structurării episoadelor
Publicat în 1719, Robinson Crusoe este unul dintre textele canonice ale culturii occidentale, pe bună dreptate considerat piatra de temelie a romanului englez, spunînd povestea supravieţuirii unui om pe o insulă pustie, unde, cu efort şi voinţă, reconstruieşte civilizaţia din lumea din care plecase, demonstrînd puterea de luptă a fiinţei umane, dar şi capacitatea omului alb („civilizat“…), de a-i oferi „sălbaticului“ Vineri, tînărul pe care îl salvează după mulţi ani de singurătate, modelul unui comportament moral şi adecvat traiului în societate. Readucînd în actualitate istoria lui Crusoe, Coetzee îi oferă cititorului contemporan cu totul altceva. În primul rînd, un roman livresc, care pune intertextualitatea la baza structurării tuturor episoadelor sale şi care evidenţiază mai cu seamă uriaşele provocări cu care se confruntă un autor – orice autor! – în încercarea de a relata o astfel de istorie. Problemele care apar sînt numeroase şi complicate, nu în ultimul rînd fiind vorba despre dificultatea de a spune/scrie (din nou…) această poveste într-un asemenea mod, încît să intereseze şi să convingă un public cititor preponderent citadin, care, deşi poate resimţi adesea efectele însingurării şi ale imposibilităţii comunicării interumane, rămîne profund legat de societatea în care trăieşte.
În fond, acesta a fost unul din principalele aspecte pe care a trebuit să le rezolve şi Michel Tournier, în romanul său Vineri sau limburile Pacificului, apărut în 1967 şi centrat tot pe istoria lui Robinson, supravieţuitor pe o insulă nelocuită – un Robinson ce refuză să revină la mirajul civilizaţiei europene, care, însă, îl fascinează pe Vineri, determinîndu-l să plece spre Lumea Veche, plin de iluzii. Iar dacă Tournier nu spune nimic despre soarta acestuia în Anglia, Coetzee construieşte, în al său Vineri, un personaj uimitor, un adevărat personaj-problemă, care dă un alt sens întregii naraţiuni. Căci Vineri şi Susan ajung la Londra, dar, cu toate că femeia e convinsă că de aici amîndoi vor putea începe o nouă viaţă, rămîne de rezolvat marea problemă a lui Vineri. Şi anume, muţenia sa. Acesta nu numai că nu fusese învăţat de către Cruso să comunice în limba engleză, cum se întîmpla în cartea lui Defoe, ci nu vorbeşte deloc, nici măcar în propria sa limbă, fiind incapabil de aşa ceva, ca urmare a unei vechi mutilări despre a cărei natură se fac speculaţii pe parcursul lui Foe. Susan însăşi, foarte doritoare să-şi vadă povestea scrisă de către autorul Foe, e convinsă că lipsa capacităţii de a vorbi reprezintă, în cazul lui Vineri, dar şi în cazul istoriei supravieţuirii celor trei pe insulă, un uriaş gol, greu de suplinit. Este şi o veritabilă metaforă a absenţei – fie că e vorba despre absenţa celei mai potrivite viziuni auctoriale, fie de cea a abilităţii de a spune/scrie-rescrie tot adevărul cu privire la întîmplările petrecute pe insulă. De altfel, vorbind despre decodificarea mesajului din Foe, Coetzee afirma că a avut în vedere problema relaţiei complicate dintre autor şi textul pe care acesta îl scrie, dar şi sensurile autorităţii specifice a creatorului de literatură, înţelegînd-o într-un mod asemănător autorităţii „nu neapărat divine, ci demiurgice, acea superioritate a creatorului unic“, a celui ce întemeiază lumea prin cuvînt. Aşadar, permanenta raportare la literatura anterioară reprezintă doar punctul de plecare pentru Coetzee, iar mecanismele rescrierii, excelent practicate aici de autor, definesc originalitatea demersului din Foe.
Interesant este, de asemenea, că mare parte a cărţii lui Coetzee mizează pe tehnica epistolară, dialogul dintre Susan şi Foe desfăşurînd-se o vreme prin intermediul scrisorilor – pe care mai ales ea e mereu gata să le scrie şi să le trimită, pentru a-şi explica povestea sau pentru a-şi nuanţa opiniile. Comunicarea cu cititorul se face cumva mediat, iar faptul că Foe întîrzie cu răspunsurile sau propune mereu alte variante, care ar fi menite, în opinia sa, să facă relatarea aventurii naufragiatei şi mai interesantă demonstrează capacitatea subversivă a autorului faţă de personajul său. Şi, în egală măsură, dacă ţinem seama de circumstanţele care, la un moment dat, îl fac pe Foe să se ascundă şi să‑i dea impresia lui Susan că abandonează proiectul, avem în faţă un foarte interesant document (ficţional, fără îndoială, dar extrem de veridic) cu privire la situaţia scriitorului în acea epocă de început al secolului al XVIII‑lea, cînd romanul încă îşi căuta, nu o dată bîjbîind, drumul spre public şi, deopotrivă, locul în literatură; iar autorul lui Robinson Crusoe încerca, într-un fel, să se reinventeze pe sine! Căci se ştie că, pe de o parte, Defoe a avut mari probleme cu creditorii şi, pe de altă parte, că, deşi numele său era Daniel Foe, a ţinut să şi-l modifice, adăugînd particula nobiliară „de“, convins că asta i-ar aduce un plus de prestigiu… Pentru Susan, cartea ce urmează a se scrie e o problemă de alegere a cuvintelor potrivite, însă pentru Foe, aceeaşi carte (care deja a devenit alta în mintea sa!) înseamnă în primul rînd strategie narativă, tehnică de convingere a cititorului, suspans, răsturnare de situaţii, conflicte secundare, substrat moral. Adevărul faptelor, asupra căruia insistă mereu Susan, e total irelevant pentru el, cel care caută, chiar fără a avea pe de-a-ntregul conştiinţa acestui fapt, un adevăr estetic, de natură a impune cartea în faţa tuturor cititorilor, iar nu doar de a convinge cîteva persoane cu privire la veridicitatea spuselor unei femei – deja privite cu suficientă suspiciune de multă lume.
Identitatea definită în termenii literaturii
Iar suspiciunea cu care e adesea întîmpinată Susan se datorează şi contextului specific în care este ea plasată, nu doar contextului general al epocii. Aici intervine din nou uluitoarea artă a lui Coetzee, care, pe lîngă modelul recunoscut de majoritatea covîrşitoare a cititorilor, anume cartea lui Defoe, Robinson Crusoe, mai foloseşte, exact în povestea lui Susan, încă o sursă literară – e drept, una mai puţin citată ori analizată. Este vorba despre un alt roman al aceluiaşi Defoe, Roxana (1724). Cunoscătorii într-ale literaturii secolului al XVIII-lea ştiu că numele adevărat al protagonistei lui Defoe din Roxana nu este Roxana (acesta e un pseudonim), ci Susan; aşa cum se numeşte şi fiica ei, cea care, spre finalul cărţii, îşi regăseşte mama, dar mama o respinge, pentru a nu-i fi ameninţată poziţia în societate. Deloc înîmplător, tot Susan se numeşte şi naufragiata din Foe. Şi iată cum stau lucrurile: Coetzee o prezintă la început drept o femeie singură, fără copii, căutarea fiicei sale terminîndu-se cu un eşec. Dar, mai tîrziu, pe cînd Susan se află din nou în Anglia, apare o tînără care pretinde că e chiar fiica ei şi, mai mult decît atît, că îşi căutase, la rîndul ei, mult timp mama. În ciuda aşteptărilor cititorului, Susan o respinge, afirmînd că e vorba despre o înşelătorie (ea suspectează chiar o iniţiativă a lui Foe, care ar fi imaginat toată această încurcătură ce aşteaptă un soi de deznodămînt sentimental), însă interesantă e motivaţia ei: fata nu poate nicidecum să fie fiica sa, cîtă vreme nu există poveşti în care să se relateze istoriile unor fiice ce-şi caută mamele, ci doar ale unor mame ce-şi caută fiicele! O motivaţie prin excelenţă literară, dovadă că Susan oricum nu are în vedere realitatea, ci, la fel ca şi Foe, dar în cu totul alt sens decît acesta, doar literatura. În conformitate cu această logică, dacă ceva nu există în cărţi, înseamnă că nu poate exista nici în realitate… Identitatea este, prin urmare, definită şi ea în termenii literaturii, nu ai existenţei – iar acest lucru e adevărat atît în privinţa lui Susan, cît şi în cea a lui Coetzee, în calitate de creator al noilor contexte în care sînt puse personaje deja existente în literatura engleză.
Nimic nu e imposibil pe tarîmul literaturii
Critica literară a avut reacţii diverse în faţa acestui roman. Pe de o parte, unii exegeţi au apreciat modalitatea găsită de Coetzee pentru a readuce în actualitate povestea lui Robinson. Alţii, însă, au vorbit despre inabilitatea scriitorului de a analiza adevăratele raporturi stabilite între personajele cărţii, mai cu seamă din cauza muţeniei lui Vineri. Dar muţenia reprezintă un amănunt pe care însuşi Coetzee îl imaginează şi care serveşte perfect scopurilor sale artistice. Căci, prin intermediul acestui om de culoare incapabil să‑şi expună opiniile, scriitorul abordează exact acele teme care sînt marile sale preocupări literare. În primul rînd, problema limbii şi semnificaţiile limbajului şi ale comunicării prin limbaj, iar apoi implicaţiile puterii, ale ascendentului pe care unii oameni îl dobîndesc asupra altora în anumite circumstanţe. Iar dacă, în cartea lui Defoe, Vineri reprezenta imaginea Celuilalt, a marginalităţii ce trebuia educată/transformată pentru a corespunde normelor lumii „civilizate“, în Foe avem nu unul, ci două personaje care, în ciuda aparenţelor, sînt privite drept marginale de către ceilalţi: nu doar Vineri, ci şi Susan. Dar tocmai Susan, parţial respinsă de societate, este cea care vrea ca Vineri să reuşească să comunice; dacă nu neapărat oral, măcar în scris. Iar aici e o altă apropiere (şi, de asemenea, o simbolică îndepărtare!) a lui Coetzee faţă de textul-model, Robinsoe Crusoe. Acolo, Robinson nu-l învăţa pe Vineri decît să vorbească într-o engleză primitivă, însă în Foe, deşi Cruso nu are cum să-l înveţe să vorbească vreo limbă, Susan încearcă să‑l înveţe să citească. Fapt semnificativ, la sugestia lui Foe, care îi demonstrează că cititul poate fi învăţat şi în absenţa capacităţii de a utiliza exprimarea orală. În consecinţă, nu e întîmplător că, spre finalul cărţii, Coetzee descrie o scenă uluitoare: Vineri e aşezat la biroul lui Foe, purtînd chiar veşmintele acestuia, şi încearcă/începe să scrie, prima literă pe care o trasează fiind „o“. Iar dacă, aşa cum au sugerat unii interpreţi, am avea de-a face, aici, cu implicaţiile literei greceşti „omega“, ca semn al faptului că, în cele din urmă, Vineri trebuie să-şi poată descoperi (iar apoi, implicit, exprima) propriile începuturi, sau dacă, dimpotrivă, forma grafică a respectivei litere trimite la gura lipsită de darul vorbirii a personajului însuşi, care ar încerca să-şi facă, prin intermediul scrisului, un fel de simbolic autoportret, este, poate, mai puţin important. Căci esenţial este, dacă ţinem seama de această superbă imagine, faptul că, cel puţin uneori, nimic nu e imposibil pe tărîmul literaturii: personajul ia locul unui autor, doar pentru ca un alt autor, într-o altă epocă, să poată rescrie o poveste aparent atît de veche, dar care, priviă cu atenţie, se dovedeşte atît de actuală. Desigur, pentru cei care nu pot uita să citească.
J.M. COETZEE
Foe
Traducere de Irina Horea
Editura Humanitas Fiction,
Bucureşti, 2016, 180 p.