Între noi şi soare nu era nici un nor

O călătorie spre Oraviţa trece, fără scăpare, printre palatele ţigăneşti de la Strehaia; de o parte şi de alta a drumului, sute de turnuleţe de tablă zincată, uneori aurită, străjuiesc vile opulente şi de un prost-gust orbitor, cum ar spune Mircea Cărtărescu. Trecem cu maşina pe lîngă un botez al romilor, care şi‑au întins cortul pînă în marginea carosabilului, între două asemenea vile, încărcate de ornamente şi stucaturi, dar nici una tencuită şi majoritatea goale, înconjurate de magherniţe murdare, acoperite cu carton gudronat. Hiturile lui Florin Salam trec dincoace de ferestrele coborîte ale maşinii şi fac parcă parbrizul să vibreze. Ţigănuşii se agită veseli, întinzînd mîna printre maşinile încetinite de puhoiul lumii împodobite pestriţ şi asudate, care dănţuieşte de-a valma, ameţită de căldură şi din băutură în amiaza de arşiţă.

Agitaţia şi veselia din jur, în această zi, îmi abat gîndurile de la altă zi, despre care trebuie să vorbesc în sala Teatrului de la Oraviţa: drama deportaţilor din Bărăgan, de la care au trecut 65 de ani chiar de această sărbătoare a Rusaliilor. Diferenţa dintre în afară şi înăuntru, dintre lumea exterioară şi învălmăşeala gîndurilor este la fel de mare ca aceea dintre semnificaţia zilei Rusaliilor, de pogorîre a Duhului Sfînt asupra apostolilor, care pleacă în lume să predice şi să întemeieze noua biserică, şi ceea ce s-a întîmplat de Rusalii în urmă cu 65 de ani, nu departe de locurile în care mă aflu – deportarea, peste noapte, a mii de familii, cu tot cu nepoţi sau vîrstnici, care au fost scoşi din casele lor în noaptea de 17 spre 18 iunie a anului 1951, duşi în Cîmpia Bărăganului şi abandonaţi în mjlocul ei, fără nici un fel de pregătire prealabilă sau de înştiinţare, fiind lăsaţi fără apărare, direct sub soarele arzător.

„La şapte ani am văzut prima păpuşă“

Este mai greu decît orice alt discurs acela în care trebuie să le povesteşti oamenilor de­spre suferinţa pe care au îndurat-o. Exact în această situaţie m-am aflat în sala Teatrului vechi din Oraviţa, primul teatru construit în România, la 1817. În 1868, aici a avut reprezentaţie şi trupa Pascaly, cu care a venit şi sufleurul, poetul Mihai Eminescu. Acum, în sala micuţă a acestui vechi teatru sînt aproape 200 de oameni şi tot atîtea poveşti – o mică parte dintre foştii deportaţi în Bărăgan şi urmaşii lor. Inimoasa doamnă Cornelia Fetea, preşedinta Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din Caraş-Severin, începe să vorbească în deschiderea tristei aniversări. Spune, între altele, că, în urma deportării, au rămas îngropaţi în Bărăgan peste 1.600 de deportaţi, dintre care 175 au fost copii. Mă gîndesc la acei copii, la moartea lor sub soarele dogoritor al cîmpiei şi la mormintele lăsate fără cruce – din 1960, s-a luat decizia ca, pentru a şterge toate urmele crimei săvîrşite de autorităţi, satele în care au trăit o vreme cei deportaţi să fie şterse de pe faţa pămîntului şi terenul să fie „redat agriculturii“. Cu tot cu oasele subţiri ale copiilor, amestecate sub brazde. Copii care în viaţa lor nu au văzut o ciocolată… Cum îmi povestea o doamnă în vîrstă, „copilă fiind, nu am avut nici o jucărie. La şapte ani am văzut prima păpuşă“.

Preliminariile deportării

Îmi încep cuvîntul prin a cere un moment de reculegere pentru copiii, mamele, taţii şi bunicii lor care au murit în deportare. Lumea se ridică şi o tăcere adîncă sporeşte răcoarea sălii Teatrului din Oraviţa. Povestesc apoi ce s-a întîmplat dincolo de uşile puterii şi cum s-a hotărît soarta lor. Încă din 1949, relaţiile lui Stalin cu Iugoslavia lui Tito s-au răcit pînă la a atinge ostilitatea deschisă. Ambele tabere se pregăteau de război, cu atît mai mult cu cît Occdidentul ameninţa constant cu o intervenţie dincoace de Cortina de Fier. Aflată în prima linie în acest ipotetic război, România şi-a sporit forţele militare, care au ajuns la 205.000 de soldaţi sub arme. Lor li se adăugau alţi 60.000 de soldaţi încadraţi în trupele de Securitate, care asigurau „liniştea“ regimului de democraţie populară printr-un şir lung de crime şi abuzuri, dintre care deportarea în Bărăgan a fost, poate, cel mai trist episod pentru întregi comunităţi. La 1 martie 1950, a avut loc la Bucureşti, în sala de şedinţe a Ministerului Afacerilor Interne, o şedinţă la care participau toţi comandanţii de Miliţie şi Securitate din întreaga ţară. Am citit cu oroare stenograma strict secretă a acestei şedinţe, unde cu sînge rece s-au pus la punct şiruri întregi de crime ce aveau să se abată asupra românilor: arestări ale unor întregi categorii de persoane, înfiinţarea de lagăre, sporirea numărului de decizii de internare în lagărele de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, dar şi uciderea unora dintre arestaţi, pe timpul transportării lor de la un penitenciar la altul – organizîndu-se, astfel, adevărate „trenuri ale morţii“. „Cîinilor o moarte de cîine“, tuna Pintilie Gheorghe, un bărbat ciolănos şi buhăit, alături de care subdirectorul Securităţii, Alexandru Nicolski, încuviinţa îngîndurat. Acesta din urmă alcătuise o listă cu 418.789 de „duşmani ai poporului“, care ar fi trebuit arestaţi, dar nu mai era loc în închisori. „Iar cu chiaburii, daţi de pămînt cu ei în fiecare sat“. Mulţimea de oameni în uniformă aproba în tăcere. În limbajul securistic, a da de pămînt cu cineva, după cum m-am lămurit mai tîrziu găsind osemintele celor ucişi în cele mai diverse colţuri ale ţării, însemna a-i ucide fără judecată. „Bănăţenii!…“, şoptii de jos sîsîit Nicolski, iar Pintilie, şeful Securităţii încuviinţă, luînd de pe masă cîteva hîrtii.

Planul de deportare a bănăţenilor în Bărăgan a fost conturat atunci, dar pus în aplicare cu mai bine de un an mai tîrziu, după ce toate detaliile fuseseră puse la punct. Documentul, Directiva MAI 200, a fost distrus mai tîrziu, în 1968, din ordinul lui Nicolae Ceauşescu: deportările, atît prin modul în care au fost efectuate, cît şi prin justificarea lor, puteau incrimina regimul din România Socialistă în faţa oricărui tribunal internaţional, pentru crime împotriva umanităţii. Deportarea care a avut loc în noaptea de Rusalii a anului 1951 a fost precedată de acţiuni care o anunţau. În august 1949, după răscularea ţăranilor în satele din Crişana, 28 dintre aceş­tia, femei şi bărbaţi, au fost executaţi. Restul sătenilor din zonă au fost deportaţi în sate din Oltenia şi din Argeş pentru trei ani. Printre ei, fetele lui Popa Petru din Uricuş, care a fost ucis de trupele Securităţii: una de doi ani, cealaltă de două luni au plecat în deportare cu bunicul lor, pentru că mama fusese arestată. În primăvara aceluiaşi an, 1949, prin Decretul 83 din 2 martie, cei socotiţi moşieri au fost alungaţi de pe pămînturile lor, care au fost confiscate: 2.972 de familii, aproape opt mii de oameni. Totul s-a desfăşurat cu o sălbăticie dezolantă; mii de conace au fost devastate, întregi colecţii de artă şi biblioteci s‑au risipit sau au fost distruse de „ura de clasă“ a proletariatului. A urmat deportarea „elementelor duşmănoase din oraşe“, iar marile oraşe au fost declarate oraşe închise. Într-o singură zi, din Bucureşti, Braşov şi Petroşani au fost deportate în zone rurale şi sărace ale ţării mai mult de 6.000 de familii, cărora li s-a impus domiciliul obligatoriu. A urmat apoi marea deportare a bănăţenilor în Bărăgan.

Exodul în Bărăgan

În dimineaţa zilei de 17 iunie, la sediul Regiunii de Partid Timiş avea loc o şedinţă strict secretă, în prezenţa cîtorva sute de oameni. Primul secretar Isac Martin, secondat de şeful local al Securităţii, Coloman Ambruş, a prezentat detaliile operaţiunii prevăzute în Directiva 200 a MAI. Participau la acea şedinţă delegaţi din toate comunele de la graniţa de vest a României. Fiecare delegat avea să se întoarcă în localitatea natală cu un camion de soldaţi din trupele de Securitate; avea la dispoziţie hrană rece şi 1.000 de lei pentru diverse cheltuieli care puteau să apară. Listele celor care urmau să fie deportaţi erau deja întocmite: din prima categorie făceau parte foştii militari şi „cetăţenii străini“, adică refugiaţii din Basarabia şi Nordul Bucovinei; a doua, chiaburii şi ţăranii mai înstăriţi, iar a treia, foştii deţinuţi politici (foştii legionari) şi toţi cei care ieşiseră în evidenţă pentru „agitaţie duşmănoasă“ la adresa regimului. Măsura viza toate localităţile, pe o distanţă de 25 de kilometri de la frontiera cu Iugoslavia. Delegaţii au plecat spre destinaţiile lor. Pentru a se păstra conspirativitatea operaţiunii, restul participanţilor la şedinţă care nu erau implicaţi în operaţiune au fost închişi în sala de şedinţe pînă a doua zi.

Astfel, a început un lung, dureros şi tragic exod pentru cel puţin 60.000 de oameni, cîţi au rămas menţionaţi în evidenţele Securităţii. Cifra este, fără îndoială, mai mare. Ca şi Directiva 200, unele documente au fost distruse. Astfel, după cum arăta un referat din 1968, pe care l-am găsit în arhiva fostului Comitet Central al PCR, în 1954, tovarăşul Gogu Popescu, pe atunci şeful Serviciului Evidenţă din Securitatea Poporului, a ordonat distrugerea a peste 16.000 de fişe. În 1968, tovarăşul Popescu era ambasador al Republicii Socialiste România în Ghana, iar peste satele deportaţilor din Bărăgan, culcate la pămînt, şi peste osemintele a peste 1.600 de bărbaţi şi femei şi a 175 de copii, în cîmpia nesfîrşită, se întindeau, cît vezi cu ochii, lanuri de porumb.

Dar să ne întoarcem la momentul deportării. Totul s-a petrecut pe neaşteptate, tocmai în noaptea de Rusalii a anului 1951. În zori, din gările din zona de frontieră a Banatului au plecat 66 de trenuri, cu 2.622 de vagoane pentru animale, în care au fost înghesuite, cu ceea ce au apucat să-şi ia într-un ceas-două, 3.537 de familii. Alte 1.048 de vagoane aşteptau îmbarcarea altor 1.693 de familii. În gări, sub stricta pază a cordoanelor de militari, aşteptau plecarea spre necunoscut încă 3.537 de familii. Totul a decurs conform planului. După cum arătau rapoartele Securităţii, s-a înregistrat un singur incident: cetăţeanul Pater Matei, din comuna Gelu, s-a spînzurat.

„Desculţi printre ciulini“

La întoarcere, străbat satele Banatului, din care miile de familii au luat drumul Bărăganului, „desculţi printre ciulini“, cum scrie istoricul Marcel Sămânţă în cartea cu acelaşi titlu despre drama deportaţilor (una dintre cele 12 cîte s-au scris pînă acum). În noile locuri unde au ajuns, au fost lăsaţi de izbelişte în largul cîmpiei. Sub soarele arzător, şi-au clădit bordeie în care şi-au dus traiul cum au putut mai bine. S-au putut întoarce din deportare în urma Decretului 161 din 29 iunie 1954. Abia la 1 septembrie 1955 s-a hotărît să li se restituie fostele locuinţe; sau, mai bine zis, ceea ce rămăsese din acestea. Statul român nu le-a dat înapoi ceea ce un alt regim al aceluiaşi stat le luase: articolul 5 al legii 221/2009, pe care am iniţiat-o şi care prevedea acordarea de compensaţii financiare deportaţilor, a fost abrogat în iulie 2010, ca neconstituţional. Am reuşit să obţin, totuşi, alături de Constantin Ticu Dumitrescu, cînd eram consilier al premierului Tăriceanu şi cu sprijinul acestuia, creşterea de patru ori a indemnizaţiilor pe care foştii deţinuţi politici şi deportaţii o primesc: 200 de RON pentru fiecare an de suferinţă. Îmi aduc aminte, în vreme ce sat după sat rămîne în urmă, cum la sfîrşit, la despărţirea din faţa Teatrului din Oraviţa, nu îmi ajungeau îmbrăţişările pentru toţi deportaţii. Încerc, fără să reuşesc, să trăiesc adevăratul sens al cuvintelor unuia dintre ei, Titu Bojin: „Între noi şi soare nu era nici un nor. Nici o picătură de apă. Nici o adiere de vînt“. Maşina străbate din nou Strehaia, capitala cea mare a ţiganilor îmbogăţiţi din vînzarea la fier vechi a industriei româneşti, unde petrecerea continuă în răcoarea înserării, sub acordurile hitului Citesc Biblia şi plîng, al lui Florin Salam: „Cine ieri m-a duşmănit, astăzi mă iubeşteee…“.