T-Shirt. Cădere, simulare, ridicare

Iarna la Pisa poate fi ostilă. Frigul umed se instalează ca o substanță solidă în perimetrul dintre Camposanto, Baptisterio și catedrală, albind peluza altminteri de un verde viguros și generînd astfel un contrast psihologic iritant cu albeața mediteraneană a pietrei de construcție. Un frig de stepă, abstract în absența zăpezii, e înviorat prin coregrafia neîntreruptă a grupurilor de turiști asiatici care se bucură copilărește de Campo dei Miracoli, acel largo arhitectural care invită la manifestări performative stereotipe. Stereotipia e la ea acasă aici, iar axa ei – need I say it? – înclinată este turnul însuși. Sau turla, cum preferăm. E interesant că limba noastră, română, latină și versatilă deopotrivă, ne îngăduie să declinăm această piesă esențială a arhitecturii deopotrivă la feminin (ca în la tour, la torre) și la masculin. Înțelegerea potențialului falic al obiectului pare să nu fi scăpat atenției noastre culturale. Deci turnul din Pisa, cu îndepărtarea sa de la poziția co(e)rectă, ar fi mai degrabă o turlă, proiectată nu în abdicarea virilității, ci în grațiozitatea abandonului. Inteligența rezistenței și a răbdării, evitarea soluțiilor radicale, circumspecția penelopică, îndoiala ca tehnică a amînării sînt caracteristici ale acestei arhitecturi performative, care și-a manifestat subtil personalitatea în constantă schimbare, pe […]