Să spunem de la bun început că volumul lui Ion Neagoş Crăciun Schlesak Zanca. Imersiuni (Editura Limes, 2015) reprezintă un model de lectură. Este un exemplu grăitor al modului în care ar trebui citit un text literar, ţinînd cont şi de anvergura celor interpretate în acest volum. În primul rînd, autorul procedează la o sondare în adîncime, optînd pentru o critică imanentă: „Există imagini sau întîmplări care îşi dezvăluie, la o lectură atentă, straturi succesive de înţeles“. Atenţia lecturii este o trecere prin această structură stratificată, pînă în substratul ce nu este evident la prima vedere. Se pliază pe adîncimea operei, pe ceea ce aceasta spune mai degrabă implicit decît explicit. Este trăsătura esenţială a unui demers hermeneutic. De exemplu, în Pupa russa, citit ca roman ezoteric, adîncimea textuală poate fi străpunsă pentru că ea se propune ca transparenţă care ascunde sensul (sau o semnificaţie ascunsă în transparenţă): „Uneori semnificaţia ascunsă nu poate fi dedusă din context – deoarece e dezvăluită treptat, prin reluări şi corespondenţe, pentru ca, în unele cazuri, abia întregul să lumineze deplin partea – alteori el conţine toate semnele necesare, acestea trebuind doar descifrate“.
Arta punerilor în abis
În al doilea rînd, adîncirea lecturii în text şi în subtext implică o permanentă deschidere spre ceea ce, în primă instanţă, nu se vede şi nu se înţelege. Criticul urmăreşte cu fineţe translaţiile sau corespondenţele de sens, conform tehnicii punerii în abis. De pildă, varianta subtilă a unui tablou descris explicit în text, care se întinde subtextual într-un dublet simbolic ce deschide o altă perspectivă, un orizont iconic inaparent: „Imaginea tatălui bărbierindu-se în verandă, încadrată de rama ferestrei deschise şi văzută tot de jos, dar de aproape, de data aceasta, şi anume din patul în care Leontina se preface că doarme, studiindu-l printre pleoape“. Demersul interpretativ urmează calea transferului de ordin metaforic, se lasă purtat de text către simbolurile pe care acesta le propune („metaforic, revolta e transpusă într-un adevărat laitmotiv al plutirii“); o transpunere într-un alt orizont de semnificaţii. Aici, în planul adînc al romanului, se structurează „subteran“ două mari simboluri (cel al focului şi cel al apei). „Ne aflăm în planul simbolic al romanului“, „în planul adînc al romanului“, ţine să precizeze exegetul în două rînduri. Această metodă de lectură nu e una artificială, ci chiar drumul spre şi în text (met’hodos, adică mersul pe drum cu drum cu tot), conform realităţii înseşi, căci „realitatea se aşază în cercuri concentrice în jurul unei conştiinţe care o cuprinde în întregul ei“. Afirmaţie valabilă nu doar în privinţa personajului, ci şi a cititorului (realitatea textului se aşază în cercuri concentrice în jurul conştiinţei critice; citind, ea cuprinde şi asimilează textul). Or, se ştie că înţelegerea (comprehensiunea) este tocmai cuprindere (comprehensio). Cititorul înaintează şi se adînceşte în text pe măsură ce textul însuşi înaintează şi îl cuprinde: „Înaintarea însăşi a textului sugerează trecerea de la zgomot la muzică“. Sau: „Lumea în întregul ei ascunde ceva, e aparenţă şi esenţă, coajă şi miez în acelaşi timp“.
Pentru a putea vorbi totuşi de interpretare, lectura trebuie să se oprească, să zăbovească în text, să-şi creeze un loc unde poate sta în ascultare, adică să-şi afle o stare. Dacă lectura deschide porţi prin care trece, interpretarea deschide ferestre în faţa cărora poposeşte şi contemplă. Astfel de popasuri revelatoare sînt: demitizarea progresului nestăvilit şi a reducerii lumii la vizibil, semnificaţiile totului, faptul că fiinţele şi lucrurile sînt ontofanii, înţelegerea lumii ca unu multiplu, paradoxul închiderii care se deschide, ieşirea din timp, simbolistica iubirii mistice (tema unei cărţi anterioare a lui Ion Neagoş despre proza lui Mircea Eliade), motivul morţii iniţiatice: „Numai printr-o întoarcere în punctul zero, numai astfel te poţi într-adevăr întoarce acasă“. Avem de-a face cu o cale dublă: cea a înaintării spre necunoscut (al textului deopotrivă) şi cea a întoarcerii spre sine, la un sine lărgit, deschis orizontic, la existenţa reală, la nemanifestat, adică la realul însuşi. Înaintarea „metodică“ a lecturii interpretative urmează un itinerar descendent, după următoarea schemă, exemplificată narativ în scena din podul casei lui Darvari, unde privirea Leontinei încearcă să răzbată dincolo de subţirimea luminoasă a unui cearşaf întins la uscat, analogon simbolic al lecturii textului: „O suprafaţă, sugerată de ambiguitatea cuvîntului «întins» şi de greutatea cearşafului umed – comentează subtil Ion Neagoş – o bănuită transparenţă, datorată aceluiaşi fapt, dar şi subţirimii, apoi, ca şi în cazul oglinzii, chiar un izomorfism cu cerul […], sugerînd transcendenţa, în sfîrşit, un teritoriu «al nimănui», obscur, adînc […], dar în a cărui imediateţe exasperantă personajul e convins că «se ascunde ceva»“. Dar, la acest nivel de substrat – adînc şi central totodată –, a coborî e sinonim cu a urca (urcarea la munte sau mişcarea ascensională a focului): „Lăsarea în adînc e simultan o ridicare“, aşa cum citim în studiul despre poezia lui Andrei Zanca. În concluzie, o metodă de lectură care, ca şi actul de creaţie de altfel, „porneşte întotdeauna de la o trăire“ (o afectare de ordin existenţial), „pentru a ajunge nu la o explicaţie, ci la un înţeles“.
Pentru o conştiinţă participativă
Trecînd peste intermezzoul despre Dieter Schlesak (cu referire la exil şi la întoarcerea acasă), în studiul amintit despre poezia lui Andrei Zanca procesul acesta continuă la un nivel şi mai adînc. Putem vorbi aici despre un adevărat act de adîncire a înţelegerii, doar că el se desfăşoară acum invers: privirea interpretativă porneşte din adînc, din chiar orizontul deschis în interiorul poemelor. Cîteva constante ale acestui periplu exegetic: întreitul exil (metafizic, ontologic şi social); conştiinţa de a fi prins în interiorul vizibilului, şi atunci problema este de a trece dincolo de vizibil; o conştiinţă opacă, închisă în sine: o conştiinţă a absenţei transcendentului; paradoxul nemişcării în mişcare; diferenţa dintre singurătate şi însingurare („o distanţă interioară care străbate întregul text“), care e şi o distanţă a contemplării; delumirea (sau „dezumbrirea“), asceza interioară, abolirea eului pentru a revela chipul ascuns al sinelui sau al omului interior; aspiraţia spre divinitate şi motivul chipului divin (în tradiţia misticii creştine: un chip care nu poate fi închipuit, aniconic); în plan filozofic: cuprinderea individualului în universal. După cum se poate observa, totul tinde spre luminarea unei ascunderi, heideggerian vorbind: popasul în luminişul esenţei. Astfel încît, la capătul acestui drum, înţelegerea înseamnă punere în vedere, „făcînd să ţîşnească din întuneric lumina“. E vorba despre adîncul devenit transparent, de sensul ascuns în transparenţă, ascuns la vedere, despre care am vorbit la început. În lumina acestui înţeles ultim, lumea se arată ca ontofanie, revelîndu-şi dimensiunea transcendentă, adică teofanică totodată. Conştiinţa nu mai e închisă în sine, dar nici orientată intenţional spre ceea ce o transcende. Devine participativă, receptivitate absolută, asimilare a transcendentului, „pură primire, trăire deplină a realităţii“, corespondentă unei „treziri“. Este, de altfel, lecţia pe care ne-o oferă cartea lui Ion Neagoş: ea propune un model de lectură, şi anume modul de a citi un text literar astfel încît luminarea adîncimii textuale să aprindă lumina în propria noastră conştiinţă, adîncind-o şi deschizîndu-i o perspectivă nebănuită. Prin relaţia sa cu lumina (lucidum, ceea ce face ca lucrurile să lucească), interpretările autorului probează cu strălucire faptul că adevărata lectură este un act de luciditate.
Ion NEAGOŞ
Crăciun Schlesak Zanca. Imersiuni
Editura Limes, Cluj, 2015, 201 p.