O carte mare, la propriu și la figurat, se dovește a fi volumoiul de peste 600 de pagini semnat de harnicul și inepuizabilul istoric britanic Simon Sebagh Montefiore, Ecaterina cea Mare & Potemkin. O poveste de dragoste imperială (Editura Trei, 2016, Colecția „Istorie“ coordonată de Livia Szasz, traducerea din engleză de Veronica Tomescu). Cartea este din 2010, și acum se alătură altor volume de diferite facturi și teme dragi ale lui Montefiore apărute în ultimii ani la noi – Ierusalim, Stalin și lumea lui, trei volume etc. –, completînd interesul special al cercetătorului britanic pentru Rusia și istoria ei. De această dată este pusă sub lupa unei teribile documentări o secvență ce conține povestea de dragoste, dacă se poate numi aşa relația mult mai complexă dintre împărăteasa Rusiei Ecaterina Cea Mare (1729-1796) și prințul Potemkin (1739-1791). Bine‑cunoscut în posteritate pentru numitele potemkiniade pe care le organiza în captarea bunăvoinței împărătesei mult iubite. Pe lîngă istoria amoroasă – totul în exces la ambele personaje –, avem și o istorie a Rusiei, în perioada ei de ascensiune ca mare putere europeană. Despre ambele povești, care merg în paralel, se scriu pagini de o mare finețe analitică. Documentația și atenția pentru fiecare detaliu sînt remarcabile. Construcția cărții este extrem de elaborată: de la lista personajelor, plus notele – cap coadă, încă 100 de pagini, plus o bibliografie selectivă, cu trimiteri la arhive, periodice și abrevieri folosite în note și bibliografie, plus bibliografia primară și bibliografia secundară, încă vreo cîteva zeci de pagini și sute de titluri de lucrări care mai de care mai pline de informații și detalii, plus hărțile cu Imperiul lui Potemkin, orașe și cuceriri între 1774-1791, utile genealogii ale ţarilor și împăraților Rusiei, dar și genealogia familiei prințului Potemkin, un index de nume întins pe 18 pagini, o listă a ilustrațiilor care însoțesc această uluitoare lecție despre cum trebuie să arate o carte de istorie. Care să rețină nu doar atenția specialiștilor și să nu plictisească pe nimeni. O listă de mulțumiri asupra căreia o să mă opresc în mod special. Călătorii întinse pe mai mulți ani, mărturisește Montefiore, mii de kilometri parcurși pentru a obține informații sau mici detalii, „am fost ajutat de numeroși oameni. De la țăranul și soția sa care creșteau albine în locul unde s-a născut Potemkin lîngă Smolensk și pînă la profesori, arhiviști și directori de muzee de la Sankt Petersburg, Moscova, Paris, Varșovia, Odesa și Iași“. În mod special sînt vizați Isabel de Madariaga, Profesoară Emerită de Studii Slavone la Universitatea din Londra, profesorul Alexandr B. Kamenskîi, de la Universitatea din Moscova, și profesorul J.T. Alexander, dar și prințul de Wales, Serghei Degtiarev-Foster, „campionul istoriei rusești“, Lordul Rothschild, Ion Florescu, „care a făcut din expediția în România și Moldova un succes răsunător“. Lista cu mulțumiri este extrem de lungă și sugestivă pentru atenția acordată de autor acurateţei informațiilor, documentelor, studiilor și lucrărilor ce vizau subiectul său. A ieșit o carte greu de evitat, nu doar pentru studenții de la Istorie, dar și pentru politicienii care vorbesc după ureche despre ruși și istoria Rusiei. Faptul că prințul Potemkin era gata, gata să devină domnitorul Moldovei mă lasă visătoare. Observațiile lui Montefiore despre moravurile și obiceiurile fanarioților din Principate Române (pp. 529-531) sînt suculente, dincolo de contextul lor istoric. Un must read, acest volum.
Svetlanei Aleksievici îi mai apare un volum în limba română. Este vorba despre Soldații de zinc (Editura Litera, 2016, traducerea din limba rusă și note de Justina Bandol). Premiul Nobel a atras, evident, o atenție sporită asupra acestei jurnaliste care a făcut din reportaj și interviuri o formă specială de literatură. Să mai amintim și de alți maeștri ai genului, de la Geo Bogza și Cornel Nistorescu ai noștri, la Ryszard Kapuścińki, polonezul istoric globettroter care ne-a lăsat cărți remarcabile operînd cu materialul unei realități fierbinți. Cartea scriitoarei-jurnaliste bieloruse este despre soldații sovietici morți sau supraviețuitori ai războiului din Afganistan. Zece ani de lupte crîncene între militarii URSS și mudjahedinii afgani. Conflict terminat prin retragerea trupelor sovietice în 1989 – pentru cei interesați, excelentul op URSS în Afganistan (1979-1989), Corint, 2015 –, dar drama celor uciși și a familiilor lor a continuat. Despre suferințele și disperările unor oameni dă socoteală Svetlana Aleksievici. Totul e tragic, nu mai e loc de rîs, glume, ironii, bună dispoziție. O lume de coșmar pentru cei rămași în viață, militari supraviețuitori, mame, frați, surori, copii, familii devastate. Și pentru ce? Pentru o ambiție politică și militară a unor potentați de la Kremlin, pentru o potemkiniadă – da, chiar așa! – propagandistică a puterii sovietice. Au plătit cu vîrf și îndesat mii de oameni nevinovați, uneori din naivitate, alteori dintr-un patriotism prost înţeles. Svetlana Aleksievici a pus accentele cuvenite dramei rusești. „Acolo, prietenul e prieten, iar dușmanul, dușman. Aici în schimb, tot timpul te întrebi: pentru ce au murit prietenii mei? Pentru speculanții ăștia burtoși? Pentru funcționarii publici? Pentru tineretul tupeist, căruia nu-i pasă de nimic? Numai berea să le curgă de dimineață pînă seara? Aici lucrurile sînt toate strîmbe. Eu mă simt un intrus. Un străin“. Ce să mai spui chiar și după 25 de ani, ce să mai comentezi, cînd afli de la CNN că Putin vrea să ajute din nou Afganistanul împotriva teroriștilor? Tac. Svetlana Aleksievici a adunat toată durerea, revolta și resemnarea lumii rusești. Se mai poate face literatură după ce citești cărțile lui Șalamov și ale Svetlanei Aleksievici? Nu cred. Dar se va face.
În cu totul alt registru își rememorează/ povestește o bună parte a vieții sale scriitorul britanic David Lodge. Un nume important al literaturii engleze a ultimelor decenii, cu prestigiu însemnat în lumea literară internațională, cu o ponderată popularitate în rîndul marelui public. Citind amintirile sale din copilărie, tinerețe și maturitate, adunate în volum sub genericul Născut într-un ceas bun. Memorii (1935-1975), Editura Polirom, 2016, traducere din limba engleză și note de Radu Pavel Gheo), David Lodge ne proiectează într‑un univers britanic cu totul diferit de cel rusesc, de care am avut parte în primele cărți despre care am scris mai sus. Povestea unei familii catolice într-o țară majoritar anglicană, povestea unui copil care încearcă să iasă din cercul strîmt al unei familii nu foarte înstărite. Viața de zi cu zi înaintea de cel de‑Al Doilea Război Mondial şi din timpul războiului, cu tot ce a însemnat asta pentru Marea Britanie. Școala, educația rigidă, acceptarea lumii așa cum e. Fără mari seisme, apoi cariera didactică, editorială. Eroul nostru se agită între a fi profesor și scriitor. Europa după război, Anglia și Germania în fața unei noi lumi care se americanizează rapid. Portrete extrem de atent conturate. Lecturi, muzică, un aer cenușiu plutește parcă peste acest univers care i‑a dat pe Osborne, pe Lindsay Anderson și pe Lawrence Oliver, dar și pe Beatles. Un univers exemplar pentru lumea anglo-saxonă, lumea nordului european în general, mai puțin dispusă la exaltările celor din sud. Se întemeiază și o familie, vin și copiii, și micile mari bucurii legate de aparițiile editoriale. Necazurile nu‑l ocolesc pe David Lodge, un copil cu handicap sever vine pe neașteptate, dar nu reușește să-i descumpănească. Preocupările literare, existențiale. Frumoase pagini despre viața de familie. Cuminte, mic‑burgheză, cum o fi ea, dar acceptabilă. Nu tot ceea ce e exaltat e de urmat. Că e vorba despre Madame Bovary sau despre Ana Karenina. Călătoriile în Europa – Franța, Germania – sau Statele Unite, burse de studii, dar și semestre de profesorat, evocările unor personaje din lumea literară și academică sînt împănate cu observații judicioase despre învățamîntul secundar și universitar. Efectul și locul unei educații religioase într-o lume care pare că se îndepărtează pe zi ce trece de creștinism. Narațiunea curge lent, ca și proza autorului, un bun povestitor și un foarte bun teoretician al romanului – păcat că The Art of Fiction nu s-a tradus și la noi. Între 1950 și 1987 predă la Universitatea din Birmingham, ceea ce îl recomandă ca pe un excelent specialist în literatura engleză. Două pagini cu subtile observații despre Joyce. David Lodge – care are peste zece cărți traduse în limba română și apărute la Polirom – rămîne un bun exemplu despre cum se poate face o mare literatură fără prea multă gimnastică publicitară.
Dacă ar fi fost să scriu și eu vreodată un roman, aș fi vrut să fie unul precum Lecția de limbă moartă al lui Kusniewicz, Templul de aur a lui Mishima, Străinul lui Camus sau Ghepardul lui Lampedusa. Nu am loc aici să dezvolt tînjelile mele, dar am un mic spațiu unde să fac loc admirației pentru o carte recent apărută în limba română. Este vorba despre un volum de corespondență, cu totul aparte, numit Călător prin Europa. Epistolar 1925-1930 (Editura Humanitas, ediție îngrijită de Gioacchino Lanza Tomasi și Salvatore Silvano Nigro, traducere din limba italiană de Vlad Russo) semnat de ilustrul faimos necunoscut aristocrat italian bine cunoscut sub numele de Giuseppe Tomasi di Lampedusa. Corespondența lui, publicată doar parțial, ridică din vălul de povești ce ascunde personalitatea și pasiunile unui atent observator. Avem scrisori adresate unor veri și unei mătuși – familia Picollo di Calanovella, un stil epistolar ce forjează prozele din Ghepardul și din Povestiri, precizează cei care au îngrijit ediția. Cartea ne dezvăluie un observator al lumii din preajmă: oameni, prieteni sau rubedenii, clădiri, peisaje, tablouri decupate din realitatea imediată, dar și jocuri politice. Descrieri concise ale farmecelor naturii şi, nu în ultimul rînd, descinderi pantagruelice printre bucuriile culinare. Mîncatul bun și cu poftă este și el o artă în sine. Epistole scrise prin hoteluri de lux din Londra sau Paris, din Florența, Bolzano sau Berlin, pe unde îl poartă pașii și curiozitățile sale culturale. Muzee, concerte, flanări pe te miri ce promenade, portrete fine, prinzînd esențialul din doar cîteva propoziții, precum crochiurile lui Pallady din peripatetizările lui printr-un sud veșnic însorit. Se fumează, se ascultă muzică la radio – cam în același timp în care, la București, Holban și Sebastian profitau de transmisiile concertelor de la Viena și Berlin –, se bîrfește, amical, ironic, coroziv pe alocuri. O succesiune de întîmplări avînd mereu ca personaj central eul lui Lampedusa, „Monstrul“ narator ce devine pe nesimțite scriitorul adormit undeva, în adîncurile lui. Ghepardul e aproape și se încheagă sub ochii noștri. De recitit proza lui Lampedusa după acest epistolar flamboaiant. Sau cum să-i spun?
Ma bucura prezentarea exceptionalei carti despre Soldatii de zinc, foarte multi moldoveni. Mi-e sincer rusine ca niciun ziarist-scriitor roman nu se incumeta sa faca o culegere de interviuri asemanatoare cu soldatii nostri care au luptat si lupta acolo, mai ales cu cei ranitzi si cu rudele eroilor. Probabil e o teama ca s-ar ridica un capac de pe o oala foarte incinsa aratand ca baietii nostri au acolo si alte preocupari decat sa imparta copiilor afgani bomboane.Ce-om cauta noi in Afganistan mai ales acum cand teroristii rasar peste tot in Europa nu prea pricep.