Dacă o cronică de carte poate fi un reportaj de lectură, cel mai potrivit text primar pentru mine în exercițiul de hibridizare critică[1] următor este volumul 9½ elegii (editura Tritonic, București, 2016) al lui Michael Haulică. Foarte util exercițiului se dovedește a fi conceptul de „fantastic de interpretare“[2] al lui Cosmin Perța, fiindcă mută către cititor/receptor identificarea și atribuirea rupturii în realitate pentru un text literar. Cu alte cuvinte, anumite texte sunt fantastice numai pentru anumiți cititori sau verosimilitatea lor are nevoie de recunoașterea intrării în fantastic pentru a-și păstra coerența. Cu 9½ elegii, Michael Haulică își caută cititorii capabili de o astfel de interpretare, fără a-i neglija sau îndepărta pe cei care nu-l cunosc, nu l-au mai citit și, în general, pe cei care ar fi „cititorii medii“, acele abstracții tot atît de utile spațiului literar precum „consumatorii medii“ pentru statisticile de marketing.
O cronică de carte cuminte ar zice următoarele despre 9½ elegii: volumul este o culegere de proze scurte, povestiri confesiv-realiste și schițe fantastice sau science fiction, care au în comun o tehnică discursivă desăvîrșită ce profită de trecerile diegezei de la subiectiv la obiectiv, în narațiuni pe planuri și bucle temporale concurente care permit acea desăvîrșire finalizată în și prin autoreferențialitate. Adevărat, adecvat și… plictisitor.
În cele ce urmează, propun un reportaj de lectură care sigur este adevărat pentru mine, sper să fie adecvat pentru 9½ elegii și sper, de asemenea, să fie util, dacă nu și distractiv, pentru cititorul mediu.[3]
Reportajul de lectură se desfășoară spațial între Brașov, Ploiești, Codlea, București, Londra și Edinburgh. Temporal: 1998, 2000, 2001, 2004, 2012, 2016. Cum am citit 9½ elegii: pe foi A4, pe ecrane, în alte volume, cu sau fără puterea de a interveni pe text, cu sau fără pix în mînă. De ce am citit 9½ elegii: pentru că – și mai sunt încă patru scriitori încă în viață, din fantastica noastră cărora li se potrivește acest lucru – dacă Michael Haulică semnează, atunci e de citit. Ultima lectură, unificatoare, este una de aeroport și zbor, șapte ore pentru 230 și ceva de pagini, în 15 august 2016. Consider importante datele de plasare spațio-temporală pentru că, mai mult decît la alte cărți, în 9½ elegii autorul mizează pe valorizarea acestora, fiindcă, la o lectură fragmentată în timp și spațiu, el se bucură de și se folosește de particularitățile fiziologiei lecturii, în ceea ce privește memoria – cu amintiri ale parcurgerilor precedente, cu uitări parțiale, cu încercările de umplere a golurilor – și în ceea ce privește așteptarea cititorului. Michael Haulică își folosește re-editările pentru a confirma o parte din efectele de lectură precedente și, simultan, pentru a construi unul nou, în două moduri: modificări insesizabile în prozele vechi (unii le-ar numi „stilizări“) și adăugiri de proze noi (impropriu numite de aceiași, într-o imitație patetică de discurs publicitar, „bonusuri“). Cele 10 texte care par a fi proze scurte în 9½ elegii acoperă o istorie personală, însă fiecare cu un echilibru particular între amănuntul autobiografic și ficționalizarea acestuia, pînă la același „insesizabil“, în ultimele două. Michael Haulică, în ansamblul acestui volum este foarte departe de autoficțiune[4], încearcă și, zic eu, reușește să își mistifice autobiografia, alegînd să scrie numai despre două tipuri de fapte, cele ale iubirii și cele ale scrisului. Într-un fel, personajele din 9½ elegii au avut voie să existe în viața reală a scriitorului numai după ce au trecut de testul ficționalizării, în fața autorului – acest lucru este adevărat și pentru cele masculine, deși mai puțin aruncat în ochii cititorului, cum este pentru cele feminine[5]. În alt fel, și Michael Haulică o repetă de mai multe ori – voi reveni asupra „repetiției“ la toate nivelurile, în 9½ elegii – potențialitatea unei persoane, ca personaj, l-a făcut pe scriitor să trăiască relația cu ea. Pare același lucru, spus altfel?… Nu este, căci – și aici găsesc marele merit al volumului discutat – Michael Haulică și avatarurile sale ficționale, cu numele Kronin, Galexi, Vișoianu, Colentina sau chiar Michael Haulică, joacă totul pe simultaneitatea, pe suprapunerea dintre realitate și ficțiune. El, ei se întreabă la nesfîrșit ce a fost mai înainte, realitatea sau ficțiunea, pînă într-acolo încît se angajează și în echivalarea actului scrisului cu cel premonitoriu sau chiar creator de realitate. În 9½ elegii, cauzalitățile dispar, deși ceva se (poate) scrie, se trăiește, scrie/trăiește… aparent la nesfîrșit. Or, exact așa ia naștere o continuitate, dată de lectura – chiar aceea a unui cititor mediu, inocent într-ale lui Michael Haulică – pînă la capăt a cărții. Sunt acte de conțopist literar număratul aparițiilor precedente ale prozei cutare sau cutare[6], tot astfel cum semnalarea greșelilor de tipar ne trimite la jucărioare de politică literar-editorială[7]. Sunt interesante amintirile cititorului dedicat, despre fiecare text în parte, și tipurile de greșeli – care, în Melissa, nume de virus, nu sunt greșeli – pentru că ele se suprapun peste textul „nou“, suprapunere care este o repetiție și, la Haulică, un glitch.
[1] Hibridizare critică: ruda postmodernistă a impresionismului critic neomodernist românesc, cu zenit în ficțiunea critică și nadir în comentariul de Facebook – cu căderea interpretării în proces de intenție și ricoșeul dinspre text către persoana autorului.
[2] Cosmin Perța, Introducere în fantasticul de interpretare, Editura Tracus Arte, București, 2011
[3] Hibridul critic de aici nu are nicio legătură cu urmările textuale ce le datorez pentru Eroi fără voie, lui M. Haulică și A. Panțu.
[4] În fantastica noastră, doar Cristian Mihail Teodorescu scrie autoficțiune.
[5] Comparați replicile lui „Dante“ cu cele ale lui „Lotek“, două personaje (primul feminin, al doilea masculin) ale căror persoane au reacții cvasi-identice asupra ficționalizării.
[6] Ce este interesant este că aceleași bucăți de proză dau alte efecte de lectură, în ansamblurile altor volume. Aici e unul dintre glitch-urile proprii lui M.H.
[7] Trebuie vizualizat un ursuleț de pluș cu talgere, care face „Tch! Tch!“, ca-n „Tchaikovsky“, în snobismul lui de „Grammar Nazi“, și care ar putea cînta de cel puțin 19 ori (după care eu m-am oprit din numărat) pe 9½ elegii, o proporție de greșeli de tipar – nu de concepție a autorului, atenție! – normală într-o industrie editorială, să-i spunem, „grăbită“. Altă discuție, alte caricaturi.