de-clic(k)/atelier. deschis Proiect de țară – țara!

Auzim des vorbindu-se, „la“ negativ, în (din) gol, deplîngîndu-i-se absența, de „proiect de țară“. Cînd cineva, persoană publică – căreia, altfel spus, i se pune goarna la gură și chenarul negru, aureola dreptunghiulară a ecranului (ca la morți), în jurul feței –, vrea să se dea filozof și să pară a spune ceva cînd (este evident că) nu are absolut nimic (de interes public) de spus, fie el președinte de țară, șef de guvern, moderator Tv sau (așa‑zis, e un fel de a vorbi) lider de sindicat, spune: „Trebuie să avem un proiect de țară“, „România nu are, în momentul de față, proiect de țară“, subînțelegîndu-se: de-asta o ducem rău, că nu avem „proiect de țară“. Dar am avut, și ce bine ne-a fost! Anteriorul și, din cîte se pare, singurul proiect de țară citabil (și citat) este „voința națională“, „consensul național“ de a intra mai întîi în NATO, apoi în UE. Adică, iertată fie‑mi exprimarea, nu de a fi ceva, ci de a fi ÎN ceva: de a fi (deveni, redeveni) ceva intrînd în ceva, ajungînd să facem parte din ceva. Ca o recunoaștere, desigur, a unor merite proprii, dar mai ales în speranța că așa, din afară, adică […]