Pe Corso, cu fantasmele istoriei recente

Cu masiva Trilogie Corso, Daniel Vighi se alătură prozatorilor optzecişti care abandonează microrealismul frondeur în favoarea naraţiunii istorico-politice ample. Trecute prin ciurul şi dîrmonul experimentelor postmoderne, aceştia tind să recupereze istoria recentă în fresce caleidoscopice dense, cu texturi sofisticate. De la Gheorghe Crăciun (Pupa russa) şi Alexandru Vlad (Ploile amare) la Horia Ursu (Asediul Vienei), Cristian Teodorescu (Medgidia, oraşul de apoi), trecînd prin romanele lui Radu Ţuculescu, Ioan Lăcustă ş.a. (fără a mai vorbi de Mircea Cărtărescu), tendinţa spre maximalism e cvasigenerală. În cazul prozatorului bănăţean, probabil cel mai valoros continuator al formulei lui Sorin Titel, tehnica experimentală a montajului e folosită cu brio: Vighi a văzut, de fapt, totdeauna „macro“ istoria prin lentilele „micro“ ale micilor istorii cotidiene, de la debutul din Povestiri cu Strada Depozitului şi trecînd prin, să zicem, Insula de vară sau Cometa Hale-Bopp. Trilogia Corso leagă, prin fire subţiri, dar eficiente, trei microromane cvasiautonome, acoperind mica istorie bănăţeană din anii ’50-’90: prima secvenţă, Operaţiunea Aubade, e un savuros „music-hall epic cu paranormali şi securişti, în manieră fantasy“ – potrivit formulei fericite de pe coperta a patra; Podoabe şi pălărioi, şi poncho, şi păr lung, şi mărgele este un roman-spectacol al visului american din mintea unor […]