Pînă la un punct, Livia Ştefan se integrează în categoria „fetelor rele“ (cum îi place să spună lui Radu Vancu) ale promoţiei 2000. Versurile sale sînt „mînioase“, dar fără discursivitatea din volumele de versuri ale acestora; din poezia ei lipsesc crizele hormonale şi introspecţiile „ginecologice“, poemele sînt, în general, scurte şi lipsite de imagini spectaculoase, iar „răutatea“ ei este, şi ea, de o factură ceva mai aparte. Aflată la al doilea volum (Lolita32, Casa de Editură „Max Blecher“, 2016), autoarea scrie cu o mînă parcă tot mai sigură şi are un timbru personal evident.
Ea transpune în cheie feminină partitura „artistului blestemat“, are voluptatea gesturilor şi a cuvintelor „huliganice“, orgoliul sfidător al marginalităţii: „un şcolar îmbrîncit/ în noroi de golani/ este sufletul meu/ şi e fericit// ca piesele de schimb pentru/ camioane/ în magazinul cu rochii/ de mireasă/ este sufletul meu/ şi e fericit// nefericit&huligan &trist/ este sufletul meu şi/ e fericit“ (tara mantra). Personajul liric din asemenea texte este total lipsit de calinerii feminine, are mai curînd facies-ul unui băieţoi bătăuş, e un soi de fată-băiat ce manifestă o apetenţă neobişnuită pentru descărcările de agresivitate şi autoagresivitate: „te-ai bătut cu fetele/ & te‑ai bătut cu Cornel/ & te-au bătut alea trei surori/ pt că urlai măscări din pom/ & aveai cercei la nas/ ţi i-au smuls fetele/ te-au pocnit bine// & Cornel/ cu pumnii osoşi/ un schelet/ hăituit de foame + ură/ o cutie toracică tragică/ te-a bătut/ te-a scuipat cu venin// & te‑a bătut profu de sport/ că i-ai dat cu uşa în cap/ cînd fugeai îngrozită la baie/ uneia tocmai îi venise ciclul/ dacă-ţi venise şi ţie?/ pumni + picioare/ în burtă/ pe rîndul dintre bănci// te‑ai bătut cu iubiţii/ ochi vineţi/ pulpe înnegrite &/ şuturi în fund/ ţi-ai cam luat-o“ (adevăraţii ultimii). Această mască lirică este în ton cu viziunile „crude“ ale poetei, ce are o sensibilitate specială pentru aspectele deprimante sau triviale ale realului, pe care pare să le înregistreze sine ira et studio, cu indiferenţa unei pelicule: „ne surprinde lumina de veghe/ cu furculiţele în aer/ & cămăşile desfăcute// la tv numai ştiri despre moarte, moarte & moarte// te lasă rece/ pe lîngă tine sînt atîţia alţii/ care au aflat abia acum/ ce e aia/ mai sînt cîţiva care/ după ce-şi îngroapă ce-au de îngropat/ se duc şi se fut/ devastaţi cum sînt de disperarea asta naturală a speciei/ de a transpira abundent“ (etaj vii). De altfel, poetica autoarei este una a camerei şi a peliculei, demostrînd încă o dată (dacă mai era nevoie) puternica influenţă a filmului asupra ultimelor promoţii de scriitori, care au înlocuit tot mai mult sala de lectură cu ecranul calculatorului. Deloc dispusă spre poezia de confesiune, Livia Ştefan scrie astfel poeme „cinematografice“ ce inventariază mici fragmente de real, vagi prezenţe umane, dar mai ales gesturi şi comportamente care iau locul „priveliştii sentimentelor“. Rostirea e înlocuită astfel de pantomimă, limbajul personajului liric e gestual, comunică mai mult prin mişcări sugestive decît prin cuvinte, aşa încît poezia tinde să se transforme în permanenţă într‑un film fără coloană sonoră, rupt în secvenţe relativ autonome: „intrarea e kitsch spre/ ce e dincolo/ faruri care sclipesc/ ceva care/ înţepeneşte/ globuleţe atîrnate/ asfalt&/ nici o mînă care să te tragă/cînd ţipi/ doar tu &/ tremuratul/ te pişi pe tine/că e ţeapă/ că ai scăpat/ cauţi/ trecerea de pietoni/ îţi ceri scuze că ai întîrziat/ te dezbraci/ te îmbraci/ aranjezi bluza/ te uiţi la mîinile tale/ la care se uită un străin îţi/ dai seama că ele au cedat/ ce dracu/ îţi tragi mucii/ faci ce faci &/ vii spre gaura ta din beton/ ca prima oară vii/ ca prima & a doua oară“ (o ceaţă în mijlocul unui bulevard). Recurgînd la „documentarul autobiografic“, poeta mimează detaşarea de sine, încearcă să se privească permanent din exterior, ca şi cum ar răsfoi un album cu fotografii (de aici şi tendinţa de a se exprima la persoana a doua), transformîndu-se oarecum în propriu-i „animal de experienţă“, pus în contact cu detaliile mizerabiliste ale existenţei, percepute parcă printr-o lentilă de microscop: ,,erau 5 femei în salon şi toate mă ajutau pe rînd/ să vomit/ 30 de nopţi am vomitat după primul ucis/ haraşo! Îmi spuneau de fiecare dată şi eu vedeam/ doar şuviţa ta de pe frunte/ uite şenilele care îţi vor împinge maşina în parapet/ lumina va urla discontinuu pînă la final/ pînă se va opri de tot de tot de tot/ de tot/ ca unui joc de tetris căruia îi scoţi bateriile/ vom pierde oricum şi vom fi fericiţi“ (zdrastvuite).
Plasate la mare distanţă de „vechiul lirism“ care implica prezenţa unei subiectivităţi asumate ca atare, odată cu uzul persoanei întîi, cea mai mare parte a textelor din volumul Liviei Ştefan propun, aşa cum spuneam, o poezie „a persoanei a doua“ care mai mult arată decît rosteşte, întocmai ca o peliculă cinematografică. Autoarea ajunge, în felul acesta, la o formulă lirică mai actuală; la ea, în mod, poate, paradoxal, aparenta detaşare de sine, ce funcţionează ca un fel de surdină aplicată subiectivităţii, duce la o accentuată resubiectivizare a discursului, care e permanent „sub presiune“, ca un cazan gata să explodeze, dar a cărui explozie e amînată la infinit. Şi aici apare şi diferenţa esenţială între poezia Liviei Ştefan şi „fetele rele“ ale grupului 2000 (Elena Vlădăreanu, Miruna Vlada, Oana Cătălina Ninu). În timp ce acestea scriu o poezie extrovertă, discursivă, apelînd adesea la o gesticulaţie truculentă şi histrionică, iar lirismul lor este unul exploziv, poemele din Lolita32 recurg la resursele unui lirism imploziv, care se deosebeşte de cel dintîi aşa cum se deosebeşte energia potenţială de energia cinetică. Şi mai e de adăugat că (iarăşi spre deosebire de colegele ei de promoţie, în ale căror versuri elocinţa este încă adesea în largul ei, iar limbajul păstrează o anumită „prestanţă poetică“), în cartea Liviei Ştefan, retorica îşi frînge gîtul definitiv, iar limbajul (a se vedea, bunăoară, frecvenţa abrevierilor) este împins către ultimele limite ale colocvialităţii. Dincolo însă de toate aceste aspecte, Lolita32 este unul dintre cele mai provocatoare volume de poezie apărute în ultima vreme.
Livia ŞTEFAN
Lolita32
Casa de Editură „Max Blecher“,
Colecţia „Plantaţii“, Bucureşti, 2016, 68 p.