Cu adevărat nouă în lirica anilor post-`90 va fi regăsirea apetitului pentru metafizic, pe care (supralicitat în poezia lui Nichita Stănescu) optzeciştii l-au ocolit în general cu o suspiciune programatică şi au făcut din el principala lor ţintă polemică. Nu mai e vorba însă de metafizica „laică“ a celor 11 elegii, nici de „picturile metafizice“ ale oniriştilor sau ale poeţilor inspiraţi de aceştia, cu atît …
Editura Tracus Arte ne oferă (în 2017) reeditarea celor trei volume de poezie (Te voi iubi pîn’ la sfîrşitul patului, Balada lui Daniel Bănulescu şi Daniel al rugăciunii) care l-au impus pe Daniel Bănulescu ca pe unul din liderii de necontestat ai grupului 90. Constituită din spaţii carcerale concentrice, lumea poetizărilor din Balada lui Daniel Bănulescu (asupra căreia mă voi opri deocamdată) este oraşul apocaliptic, aflat …
Încă de la volumul său de debut, Păpuşa de ceară (2008), Ana Dragu cultiva o lirică a solitudinii, a atacurilor de panică şi a crizelor de anxietate, situată undeva la jumătatea drumului dintre „deprimismul“ Ruxandrei Novac şi butaforiile baroce ale fantaştilor din familia spirituală a lui Dan Coman, Teodor Dună sau Claudiu Komartin. Căci poetei nu-i lipsea, dincolo de tonul dezabuzat, gustul pentru „punerile în …
Momentul de cotitură în creaţia lui Darie Magheru îl constituie volumul Caprichos (Editura Albatros, 1970), în care, chiar dacă mai vechile teme persistă, discursul poetic capătă o nouă fizionomie, mulîndu-se perfect peste personalitatea stranie a poetului, care nu înceta să contrarieze prin gesturile lui pline de truculenţă: „[…] schelele, de pe ea,/– de mătase!–/ vor/ cădea!/ goală/– spre zori/ este/ clipa! –,/ are/ să/ fugă/– …
Debutul în volum al lui Darie Magheru s-a înregistrat în 1941, cu placheta (astăzi de negăsit) Cu barda’n porţi de veac. În timpul regimului comunist publică sporadic, fiind nevoit să păstreze pentru sertar partea cea mai originală a operei sale. În 1956, îi apare poemul dramatic Eu, meşterul manole, care a beneficiat, la ESPLA, de referatul elogios al lui Gellu Naum, iar în 1968, volumul …
Scriam cu ani în urmă, referindu-mă la volumul fundătura homer, că Nicolae Coande e un poet „cu program“, care experimentează, după propria mărturisire, formula autobiografiei lirice, ridicată pînă la dimensiunile eposului burlesc şi parodic, căci, dacă „fundătura este propria mea viaţă contrasă subsidiar şi multiplicată în anonimie“, poetul îşi revendică, nu în mai mică măsură, ipostaza aedului buf şi depersonalizat, care a dobîndit facies-ul marionetei …
Nu ştiu dacă Mihók Tamás este un poet „definitiv“ (aşa cum socoteşte Al. Cistelecan), dar scrie o lirică provocatoare, din care nu lipsesc unele semne de originalitate, deşi autorul pare a împărtăşi (cu poncifele de rigoare) febra autenticistă a promoţiilor post‑2000, cu rădăcini mai vechi în „poezia cotidianului“ şi chiar în textualismul anilor ’80. Căci ceea ce surprinde neplăcut la o bună parte dintre poeţii …
Aproape ignorat o vreme de critică, Ionel Ciupureanu a dobîndit, odată cu trecerea anilor, o discretă notorietate, care nu este însă nicidecum pe măsura recunoaşterii ce i s-ar cuveni acestui poet unic în felul său, în care văd una dintre vocile cele mai puternice ale poeziei române actuale. În mai vechile sale Cîntece de putreziciune, Ciupureanu era un poet al duhorilor cosmice şi al protoplasmelor colcăitoare, …
Experimentele lui Ioan Flora în direcţia unei poezii „de limbaj“ au continuat şi în volumul Iepurele suedez (1997). Acum el cultivă o lirică a rupturilor ontologice, dar mai ales scripturale, a cosmogoniilor în răspăr şi a riturilor maligne, tratate în registrul deriziunii absurde. Schema pe care se întemeiază asemenea poetizări este cea a segmentării, a emorselării osiriace, care converteşte lumea în fragmentele unui text ilizibil: …
O cuprinzătoare antologie, publicată de Editura Tracus Arte şi îngrijită de Teodor Dună (Ordinea în care continuu să exist, 2017), readuce în actualitate lirica lui Ioan Flora (1950-2005). Originar din Banatul sîrbesc, stabilit definitiv în România în 1993, autorul a publicat (între 1970 şi 2004) unsprezece cărţi de poezie, cărora li se adaugă volumul postum Bătrînul Werther (2007). Poezia sa a cunoscut mai multe vîrste …
În volumul său de debut, bună eu sînt diana şi sînt colega ta de cameră (2005), salutat la vremea respectivă cu entuziasm de Adrian Urmanov, Diana Geacăr poetiza, poate cu un exces de prozaizare, în cheia autenticismului minimalist, dovedind că ştie să aplice inteligent reţetele lirice ale promoţiei sale. Dar cartea care a consacrat-o cu adevărat, impunînd‑o ca pe o voce poetică bine articulată, a …
Poemele lui Ion Stratan (1955-2005) transcriu adesea episoadele unei inițieri în răspăr şi aduc sugestia unei lirici a esențelor degradate, despre care vorbeau primii comentatori ai poetului. Proiectate pe fundalul unor neliniştitoare decoruri kafkiene, conturînd o topografie himerică, pe care autorul o deformează permanent în spirit parodic, asemenea „trasee iniţiatice“ devin „întîlniri cu absurdul“ pe al căror parcurs personajul liric are sentimentul „vîrstei crepusculare“ şi …
Vasile Ernu este, fără doar şi poate, una dintre cele mai interesante şi provocatoare prezenţe din contextul literaturii actuale. Deşi, cel puţin la prima vedere, cărţile sale nu constituie ceea ce se înţelege în mod obişnuit prin „literatură“. Finalitatea lor este una filozofică, politică sau morală, dar (aparent) nicidecum estetică. Exprimă (pe firul unei tradiţii care vine din marea literatură rusă, dar care în cea …
Deşi a publicat, în ultimele două decenii şi jumătate, cîteva cărţi care ar fi trebuit să-l impună ca pe unul dintre liderii literaturii actuale (şi e suficient să amintesc, în acest sens, volumul de versuri Nicolina Blues şi romanul Rădăcina de bucsau), O. Nimigean nu se numără printre răsfăţaţii criticii de întîmpinare. Mai ales ai unei „anumite critici“, care nu poate renunţa la acele ticuri …
După ce în timpul liceului a fost laureatul unui concurs de proză, Tudor Ganea a avut ulterior şansa de a fi descoperit şi încurajat de Florin Iaru şi Marius Chivu; a început să lucreze la un volum de povestiri a căror acţiune se petrece într-un cartier al Constanţei şi care se vor transforma ulterior într-un roman de debut (Cazemata, Polirom 2016) ce îl impune pe …
Publicat – la recomandarea lui Dumitru Ţepeneag – de Editura Albatros, în 1997, şi încununat ulterior cu laurii mai multor premii literare, romanul Vestitorul îl impunea pe Dan Perşa ca pe un prozator de certă vocaţie, imaginativ şi dezinhibat, uneori ludic şi pus pe năstruşnicii, sărind dintr-un plan narativ în altul cu o admirabilă dezinvoltură. Romanele următoare: Şah orb (1999), Război ascuns (2005), Cu ou …
Acum douăzeci de ani, după o prodigioasă carieră cinematografică, Mircea Daneliuc îşi făcea debutul ca prozator cu romanul Pisica ruptă (1997), care îl impunea de la bun început ca pe o voce de o reală originalitate, căreia unii comentatori i-au descoperit îndepărtate rădăcini celiniene. Convertindu-şi (aşa cum scria Ioan Groşan) sarcasmul cinematografic în sarcasm epic, Daneliuc se dovedea, printre altele, un portretist excepţional, un satiric …
Alături de Radu Niţescu, Alex Văsieş este, probabil, cel mai promiţător dintre poeţii lansaţi în ultimii ani. A debutat cu volumul Lovitura de cap (Casa de pariuri literare, 2012), nominalizat în 2013 la Premiul Naţional „Mihai Eminescu – Opera Prima“, prezentîndu-se în faţa cititorilor ca un autor cu personalitate, care încearcă şi adeseori reuşeşte, cu discreţie, fără patosul şi încrîncenările şcolii de la Fracturi (care, …
În momentul debutului său editorial (Pagini, 2002), Elena Vlădăreanu era cu siguranţă unul dintre „vîrfurile de lance“ ale promoţiei fracturiste. Poemele sale transcriau tribulaţiile unei feminităţi ultragiate, marasmul unei visceralităţi anxioase, puseuri de mînie şi de revoltă, care o individualizau oarecum în raport cu colegii săi de generaţie, căci marea temă a autoarei, care a urmărit-o de-a lungul întregii sale activităţi poetice, a fost statutul …
Că primele poetizări ale Norei Iuga se trăgeau din mantaua onirismului estetic o spunea destul de tranşant unul dintre primii comentatori ai autoarei, Miron Radu Paraschivescu, care, în prefaţa volumului Vina nu e a mea (1968), descoperea în versurile poetei „o rezonanţă din Rimbaud“ şi elementele unei lirici ce se defineşte ca „act de recreaţie a spiritului […] care nu e acela de odihnă, …
