„Dacă tot nu putem schimba subiectul discuției, hai să schimbăm realitatea.“
Ricardo Piglia
„Întotdeauna trebuie să pornești de la o întrebare, pentru ca textul pe care-l scrii să devină imediat acel univers de sub a cărui fascinație cititorul să nu se poată smulge ușor“, spunea scriitorul spaniol Javier Cercas. Pasionat de marile întrebări ale existenței și de adevărurile care, în anumite condiții, pot fi greu de rostit, Ricardo Piglia își construiește cărțile plecînd de la premisa că, uneori, răspunsurile pe care ființa umană le caută se confundă chiar cu esența întrebărilor, iar textul literar acoperă dificilul drum al căutării adevărului, transformîndu-se, astfel, și într‑o atentă evaluare a etalonului eticii (și a sensurilor sale!) în epoca atît de zbuciumată pe care o trăim.
O ficţiune teoretică
Considerat unul dintre cei mai valoroși scriitori latino-americani contemporani, argentinianul Ricardo Piglia s-a afirmat încă de la sfîrșitul anilor `60, publicînd eseuri, volume de povestiri (La invasión, Nombre falso, Prisión perpetua) și romane (Respiración artificial, La ciudad ausente, Plata quemada, Blanco nocturno); în paralel, a desfășurat și o susținută activitate de editor de reviste și de profesor, ținînd cursuri de literatură în prestigioase universități din țara natală și din Statele Unite ale Americii. Această experiență, precum și cunoașterea profundă a mediului academic american reprezintă și unul dintre nucleele generative ale romanului Calea Idei Brown (El camino de Ida), apărut în anul 2013.
Pretextul narativ este reprezentat de invitația pe care i-o adresează tînăra, frumoasa și foarte inteligenta Ida, una dintre celebritățile elitistei și exclusivistei Taylor University, argentinianului Emilio Renzi, aflat într-un moment de derută și de descurajare (după un proces de divorț și avînd mari îndoieli cu privire la talentul său literar), de a preda, vreme de un semestru, la instituția unde lucrează ea însăși. Deși nu tocmai doritor să plece, Emilio ajunge, totuși, în SUA, în speranța că lunile petrecute departe de casă îl vor ajuta să ia multe de la capăt și, de ce nu, chiar să se regăsească și să se împace cu sine.
Numai că în America, în ciuda rutinei universitare la care se adaptează rapid, lucrurile se complică aproape fără ca el să-și dea seama: Renzi reia mai vechea sa legătură amoroasă cu Ida, numai că totul e ținut în cel mai mare secret, la cererea expresă a femeii, aparent pasionată de mistere. Însă, după doar cîteva luni, Ida Brown moare în circumstanțe stranii, pe cînd își conducea singură mașina. Accident, atentat, conspirație? Toate la un loc, sau nimic din toate astea? Cea mai interesantă parte a cărții lui Ricardo Piglia abordează aceste întrebări, întorcînd posibilele răspunsuri pe toate fețele. Renzi e inclus și el în cercul de suspecți, angajează un detectiv privat care să-l ajute să iasă din această extrem de delicată situație și, în paralel, desfășoară, mai mult sau mai puțin empiric, propria cercetare cu privire la faptele petrecute și la posibilele explicații ale morții neașteptate a Idei.
Pe parcursul acestei tensionate căutări a adevărului, Renzi ajunge să intuiască ceva oarecum întîmplător, recitind cartea pe care Ida i-o lăsase în birou la ultima întîlnire, Agentul secret de Joseph Conrad. Și, pornind de aici, urmînd calea literaturii, descoperă unele dintre substraturile tragediei care curmase viața prietenei lui. Îl cunoaște și pe Thomas Munk, cel care pusese la cale morțile suspecte și aparent fără legătură între ele ce zguduiseră lumea universitară americană (victimele fiind străluciți cercetători, profesori ori oameni de știință), și găsește o fotografie veche, în care Ida și Munk apăreau împreună. Crede a înțelege totul, doar pentru a realiza, în final, că totul nu poate fi înțeles, iar adevărul complet, precum și motivațiile tuturor întîmplărilor petrecute, sînt cunoscute, fragmentar, doar de cei care nu mai sînt.
Citită cu superficialitate de către unii exegeți și comparată (aproape mereu defavorabil) cu romanele anterioare ale lui Piglia, mai cu seamă cu Blanco nocturno, această carte a părut un exemplu de experiment literar întreprins de un scriitor talentat, care ar fi încercat să practice și el, asemenea altor contemporani, ceea ce o parte a criticii a numit „ficțiune paranoică“, un amestec de genuri literare și de stiluri menite a da formă unei istorisiri gata mereu să urmeze un deznodămînt diferit de cel unanim așteptat. Aparent, Piglia amestecă într-adevăr accente de roman al campusului universitar cu note de povestire polițistă (înrudită parțial cu cea a lui Philip Roth), numai că, la o lectură atentă, romanul acesta se dovedește a fi mult mai mult decît expresia vreunui experimentalism literar. Mai ales cel de-al treilea capitol al cărții, intitulat În numele lui Conrad, dezvăluie capacitatea autorului de a da sens și substanță unui text extraordinar, care convinge și seduce deopotrivă și care, încă și mai important, își determină cititorul să mediteze asupra realităților lumii contemporane. Toate amănuntele ce păreau în capitolele anterioare simple pete de culoare, toate personajele și replicile rostite primesc, din perspectiva acestui capitol, o nouă consistență și o altă semnificație. Detaliile construiesc o atmosferă hipnotică și imposibil de uitat, iar scriitura lui Piglia devine expresia unei adevărate ficțiuni teoretice, un text unde totul pornește și se încheie în literatură.
Literatura e vectorul ce face ca realitatea cotidiană să dobîndească sens, și tot ea explică în mod neașteptat violența de care par dominate unele dintre personajele romanului. Teribila violență ce stăpînește lumea universitară, violența psihică la care sînt supuși (și care îi distruge!) cei mai puțin pregătiți să se adapteze unor reguli nescrise, toate acestea creează în jurul protagoniștilor un spațiu închis, din care singura ieșire sînt eșecul și moartea. Atmosfera din universul claustrant al universităților devine deopotrivă metaforă a stării de lucruri din societatea americană contemporană unde, sub aparența strălucitoare a libertății și a eficienței, se ascund tensiuni nebănuite între forțe aflate în conflict – și care, uneori, izbucnesc cu o violență extremă. Thomas Munk e exemplul edificator: strălucit matematician, cercetător și profesor la Berkeley, el renunță la privilegiile existenței academice, se retrage departe de lume și pune la cale un șir de crime care îngrozesc America, doar pentru a fi, în cele din urmă, denunțat de fratele său, apoi judecat și executat. Aparent inexplicabilă, decizia lui de a ucide reprezintă hotărîrea de a se face ascultat cu orice preț (Munk e și autorul unui Manifest împotriva capitalismului tehnologic, apărut în mai multe publicații). Căci, consideră el, în masa imensă a informațiilor din zilele noastre, e imposibil ca cineva să fie auzit și cu atît mai puțin ascultat, doar faptele sale care, cu cît sînt mai violente, cu atît mai mult ar putea să-i aducă audiența pe care și-o dorește. De aceea, el pune la cale moartea mai multor străluciți cercetători, convins că aceștia nu fac decît să sprijine, prin descoperirile lor, structura puterii existente, devenind instrumente ale establishmentului politic. Ucigîndu-i pe aceștia, Munk ajunge el însuși celebru, chiar fără a i se cunoaște numele, iar manifestul lui e citit peste tot în Statele Unite, în încercarea de a i se descoperi identitatea. Să ucizi oameni pentru a dobîndi cititori, iată una dintre marile probleme pe care le abordează Ricardo Piglia în această carte, punînd indirect în discuție incapacitatea cetățeanului obișnuit de a se face auzit și ascultat într-o societate de consum, dar și pericolele pe care le ascunde goana după celebritate cu orice preț.
Revelațiile lui Renzi și explicațiile de care cititorul romanului de față are nevoie au loc într-un mod de-a dreptul borgesian. La un moment dat, Renzi vede o carte pe care o ignorase de cînd începuseră anchetele în urma morții Idei. Desigur, Agentul secret, unde citește cîteva fragmente subliniate și concluzionează: „Decizia de a-ți schimba viața, asta e tema majoră la Conrad“. Punînd cap la cap detalii aparent neînsemnate, Renzi leagă firele care duc spre Munk. Literatura (și doar literatura!) îl ajută pe protagonist să înțeleagă realitatea, literalmente s-o „citească“ și să-i descifreze sensurile care îi scăpaseră pînă atunci, adică în toată perioada în care explorase excusiv datele realității cotidiene. El însuși e altul, la capătul acestui proces. Iar marea temă a romanului devine explorarea semnificațiilor transformărilor pe care le suferă ființa umană în anumite condiții. Nu doar societatea trebuie să se schimbe, va trage concluzia Emilio Renzi, ci și fiecare individ în parte, pentru ca mecanismele sociale să nu mai fie/ să nu mai pară ucigătoare. Iar revelațiile personajului au loc tot pe fondul unei imagini pe care Piglia o tratează în linia marelui său conațional, Jorge Luis Borges: dublul. Renzi are două existențe, una în Argentina, alta în Statele Unite („În perioada aceea duceam mai multe vieți, mă mișcam în serii de secvențe autonome“), predă opera lui W.H. Hudson, scriitor argentinian de expresie engleză și spaniolă, se apropie de Ida, convins că strategiile misterioase pe care le folosea ea la fiecare întîlnire îi sînt dedicate exclusiv, doar pentru a realiza că el însuși nu fusese decît o legătură a Idei, printre altele, dar și că Ida era, pe de o parte, fascinanta literată pe care o cunoșteau toți membrii comunității academice, iar pe de alta, apropiata lui Munk, ducînd o existență clandestină și militînd în favoarea unor cauze care, altfel, dădeau impresia a-i fi complet străine. Personajele secundare contribuie, la rîndul lor, la descifrarea semnificațiilor textului, căci Nina Andropova, vecina lui Renzi, e un excelent Watson care, precum în romanele polițiste al căror protagonist e Sherlock Holmes, îl ajută pe bietul Emilio să se descurce în hățișul nesfîrșitelor ipoteze, citindu-i, indirect, adevărul faptelor prezentului în proza lui Tolstoi, domeniu în care e specializată.
Între două tradiţii culturale
Romanul lui Piglia, creînd prin doar cîteva cuvinte o atmosferă ireală, șterge treptat – dar cu hotărîre! – granița ce desparte ficțiunea de realitate. Calea Idei Brown nu poate fi sub nici o formă considerat un simplu „roman al campusului”, ci un adevărat roman al frontierei, al frontierelor care se multiplică la infinit. În directă relație cu motivul dublului, această temă a frontierei pornește de la elementele concrete (călătoria lui Renzi spre SUA, reîntîlnirea sa cu Ida), pentru a ajunge la cele simbolice. Căci, fapt extrem de important, deși cartea invocată și citată direct este The Secret Agent, creația lui Piglia poartă, în subtext, un alt mare roman al lui Conrad, Heart of Darkness. Asemenea lui Marlow, Renzi va ajunge în final să discute cu Munk, veritabilă replică peste timp a lui Kurtz, pentru a medita, călătorind cu gîndul pînă în cea mai adîncă „inimă a întunericului“, la calea pe care ar fi putut-o urma însăși viața sa dacă, cine știe cum, visînd la cît mai mulți cititori, ar fi ales, asemenea lui Munk, practica în locul teoriei… În plus, romanul lui Piglia pare situat cumva la frontieră, între două tradiții culturale și, mai ales, între două limbi, spaniola și engleza. Astfel că numeroasele variante în engleză ale unor formulări originale îi amintesc în permanență cititorului de distanța care există mereu între ceea ce citim și ceea ce personajele spun, fac sau gîndesc. Într-un mod asemănător cu cel în care procedase Cervantes, în Don Quijote, şi în Calea Idei Brown, ficțiunea ajunge să se interpreteze, în anumite momente privilegiate ale textului, pe ea însăși, autorul suspendînd orice posibilă incredulitate a cititorilor prin permanenta pendulare între două universuri ori realități și făcînd literatura cel puțin la fel de importantă ca și existența reală. Dacă nu cumva mai importantă. Dovadă finalul textului, care, după toate aceste mișcări în zig-zag care ne-au dus de la teorie la practică și de la livresc la cotidian, deschide calea spre un nou (viitor) text: „La două săptămîni după ce l-am vizitat pe Munk, m-am întors la Buenos Aires. […] Dar asta e deja o altă poveste“.
Ricardo PIGLIA
Calea Idei Brown
Traducere și note de Alina Cantacuzino,
Bucureşti, Editura Humanitas Fiction,
2016, 256 p.