O viaţă bulversată de vremuri

În cele ce urmează va fi vorba despre o carte şi despre o personalitate nepereche – Etty Hillesum, Une vie bouleversée. Lettres de Westerbork, Journal, traducere din neerlandeză şi note de Philippe Noble, apărută la Editura Seuil în 1995, cu ediţii succesive în toată Europa, în ultimii 20 de ani. Evreică olandeză, Etty Hillesum (1914-1943) moare la 29 de ani, la Auschwitz, cu întreaga sa familie (părinţii: tatăl, Louis Hillesum, doctor în limbi clasice, soţia, Rebecca Bernstein, cu înclinaţii artistice, fugită de pogromuri din Rusia, fraţii: Jacob (Jaap) medic, Michel (Mischa) pianist remarcabil). Etty moşteneşte aviditatea intelectuală a tatălui şi caracterul pasional al mamei, predînd, ca şi mama ei, în particular, limba rusă. Etty studiază dreptul la Amsterdam, dar nu apucă să-l practice. Conduce menajul unui văduv înstărit, Wegerif, dar marea ei dragoste (prefera bărbaţii mai vîrstnici) va fi Julius Spier (1887-1942), evreu german, un discipol al lui Jung, avînd la Berlin, înainte de a se refugia în Olanda, un cabinet frecventat (şi de nazişti) de psihochirologie (citirea caracterului pacientului după configuraţia palmei şi a degetelor). Etty îl urmează pe Spier, îi devine discipol, secretară şi iubită. Jurnalul ei (alcătuit din carnete), publicat abia în 1981 (manuscris încredinţat unei prietene şi predat unui editor care moare, ştafetă preluată, cu timpul, de fiul acestuia, devenit şi el editor) a cunoscut un succes fulminant în Ţările de Jos, fiind tradus în mai multe limbi: engleză, franceză, italiană, germană, ebraică. Atrasă, la început, de mişcarea sionistă, învaţă ebraica, se apropie de mişcarea antifascistă de stînga, apoi se retranşează, nefiind tributară nici unei ideologii sau teologii oficiale, putînd să fie considerată drept mistică. Are o credinţă nezdruncinată în Dumnezeu, dar crede într‑un Dumnezeu personal, nu rostuit de religii, aflat în profunzimile sufletului, şi nu în cer. Totuşi, îi place să înoate, pe spate, pluta, „cu ochii aţintiţi spre Cer, acea puritate a sufletului care sălăşluieşte în om“ şi pe care, „din comoditate“, o numeşte Dumnezeu.

În viaţa ei privată, Etty este o femeie modernă şi independentă. În mintea ei se cristalizează un soi de emancipare. Îl iubeşte pe S. (foloseşte în text doar monograma), dar refuză căsătoria: ,,Ideea de a-mi urma singură drumul meu îmi dă forţă. O iubire exclusivă ar echivala cu egoismul, cu iubirea de sine, renunţarea la toţi ceilalţi!“. Mai tîrziu, va recunoaşte, însă, că soţii traversează mai uşor durităţile vieţii, sprijinindu-se reciproc. O preocupă, însă, condiţia subalternă a femeii chiar şi în societatea contemporană: „Adevărata, autentica emancipare şi afirmare a femeii încă nu a început. Nu sîntem fiinţe umane, sîntem doar femele“. E frapată de faptul că prea puţine femei s-au remarcat în ştiinţe şi arte.

Mare cititoare, Etty îi cultivă, cu predi­lec­ţie, pe Dostoievski, Rilke şi Sf. Augustin (despre Confesiuni: „Cîtă seninătate şi cît foc. Cred, ca şi el, că Înţelepciunea e mai importantă decît Cu­noaşterea“). Se întreabă cum oare se împacă frumuseţea naturii cu atrocităţile omeneşti. Ar vrea să lămurească tema în cursul scurtei vieţi şi, în disperare de cauză, spune: „Dacă Dumnezeu nu ne poate ajuta, să-L ajutăm noi, ajutîndu-ne pe noi“. Jurnalul ei este, în mare măsură, intim, lăsînd să se întrevadă şi persecuţiile antisemite ale ocupantului hitlerist şi ale colaboraţioniştilor olandezi, soldate cu numeroase interdicţii (nu-şi putea vedea, de pildă, părinţii, deoarece evreii nu puteau să meargă, nu numai dintr-un oraş în altul, dar nici în acelaşi oraş, dintr-un cartier în altul). Peste tot interdicţii, în parcuri, teatre, cinematografe. Nici maşini, nici biciclete, raţii alimentare infime, apoi deportările şi lagărele morţii. Etty refuză oferta unui prieten de a se ascunde şi de a trece în mişcarea clandestină de Rezistenţă, considerînd că menirea ei e alta, să-i ajute pe oameni în nenorocire. Totuşi, realizează amploarea tragediei, spunînd: „Nu s-au mai văzut persecuţii sub această formă totalitară, organizată la proporţii de masă, cuprinzînd întreaga Europă. Ar trebui să existe, totuşi, cîţiva supravieţuitori pentru a deveni cronicarii acestei epoci. Mi-aş dori să fiu, cu modestie, eu, unul dintre ei“. Fusese o vreme cînd „era mai uşor să mori decît să trăieşti“, iar omenia nu mai era la modă. O eră a barbariei fără precedent. Tocmai de aceea consider ca utopică opinia autoarei faimosului Jurnal, reluînd ideea biblică, iudeo-creştină, a iubirii vrăjmaşului (Proverbe, 25,21-22, Romani, 25,20-25, Matei 25,43-45). Idee generoasă, fără acoperire în realitate, chiar defetistă. Idee, evident, utopico-mesianică, atunci cînd lupul şi oaia vor paşte înfrăţiţi împreună.

În sfîrşit, Etty realiza faptul că, acceptînd să facă parte din Consiliul evreiesc, instituit de Wehrmacht, calcă pe un „teren minat, echivalent cu colaboraţionismul“.  Dacă a folosit, totuşi, această pîrghie, era pentru a alina suferinţa, a face rost de medicamente, a da posibilitate unor comunicări importante, deoarece mai putea, din lagărul de tranzit de la Westerbork, să mai facă drumuri la Amsterdam. Apoi, pe post de obsevator, putea consemna brutalităţile autorităţilor (de pildă, în timpul iernii, deportaţii mureau de frig, în vreme ce Consiliul se sufoca de căldură, fiind conectaţi la o centrală termică). Mai terifiantă decît frigul, foamea şi mizeria era selecţia săptămînală pentru deportarea în Polonia (sediul cuptoarelor). Listele mai erau şi negociate! Cui îi venea rîndul? („O bătrînă m-a întrebat cu candoare: vom avea parte în Polonia de îngrijiri medicale?“) Oricum, la cuptoare au ajuns, în cele din urmă, şi ajutoarele.

Fratele Michael, faimosul pianist, fusese scutit de deportare ca „evreu cultural“. El însă a refuzat favorul, dacă nu era scutit şi restul familiei, aşa încît întreaga familie Hillesum a ajuns la Auschwitz. (Scrum!)  Dar ne-a rămas Jurnalul. Cum de o asemenea carte nu şi-a găsit încă editorul şi traducătorul în România?