Avalon. Atrocitate şi rafinament

Printre comentariile la cel mai recent publicat articol al acestei rubrici am fost onorat să descopăr și un fragment confesiv (și empatic) al poetului Șerban Foarță, „historiofil din primii ani de școală“. Nimic de mirare în această declarație de iubire, căci, după cum se știe încă de la Aristotel, „Istoricul nu se deosebeşte de poet prin aceea că unul se exprimă în proză şi altul în versuri (de-ar pune cineva în stihuri toată opera lui Herodot, aceasta n-ar fi mai puţin istorie, versificată ori ba), ci pentru că unul înfăţişează fapte aievea întîmplate, iar celălalt fapte ce s-ar putea întîmpla“ (Poetica, IX, 1451 b).

Șerban Foarță observă și el dimensiunea subiectivă a istoriei, dar nu în linie aristotelică, distingînd între poetica mimesisului și cea ficțională, ci socotind că istoria „a fost şi e, mereu, o guvernantă subiectivă ce-i dorlotează, îndeobşte, pe ţîncii domnului stăpîn, în detrimentul celorlalţi: ai domesticităţii sau ai străzii“. Ea este, deci, o muză capricioasă, triindu-i și selectîndu-i mereu pe învingători și arareori pe cei învinși.

Pînă aici, toate bune, să zicem. Dar poetul remarcă „Un paradox cu totul scandalos al «veacului francez» prin excelenţă […], acela că, de-o politeţe excesivă, fără egal, nici, poate, precedent, nu avea să fie, la rigoare, cu mult mai puţin crud decît acelea ce l-au precedat“. Exemplul care urmează – cazul ultimei execuții publice din Franța, în 1757, pe îndelete, cu o deplin consumată știință a torturii, a lui Robert-François Damiens, care încercase să îl asasineze pe Ludovic al XV-lea – pune într-o crudă lumină „dulceaţa traiului“ acestui veac al XVIII-lea, „secol galant, frivol şi salonard (i.e. causeur), înhorbotat şi libertin à fleur de peau“, „de-o politeţe excesivă, fără egal, nici, poate, precedent“, însă deloc „cu mult mai puţin crud decît acelea ce l-au precedat“.

Profit de ocazie pentru a evidenția că acel secol etalează complexități care îl confirmă și îl infirmă, totodată, pe Șerban Foarță. Se știe supliciul la care au fost supuși, două decenii mai tîrziu, de către un alt suveran,  unul iluminist – nici măcar ostil ideii de schimbare socială –, Nicola Ursu din Albac și Ioan Oargă (Horia și Cloșca) pe platoul „La furci“, din marginea cetății Bălgrad (Alba Iulia). Cel puțin lui Horia i s-a dat însă lovitura de grație înainte de a fi silit să îndure și ultimele trepte ale torturii, ceea ce l-a scutit de o parte din cruzimile îndurate de Damiens.

Cu totul demn de interes este însă un alt exemplu pe care istoria românească îl oferă. În cartea scrisă, probabil, între 1716-1718, de Dimitrie Cantemir despre tatăl lui (Vita Constantini Cantemyrii, cognomento Senis, Moldaviae Principis), un eveniment din vremea domniei aceluia reține atenția memorialistului din Rusia petrină. Este vorba de­spre prinderea și condamnarea tîlharului Burlă. Strîngînd vreo 80 de cazaci și de leși, „cutează să năvălească în miezul nopții, cu scări în mănăstirea Cetățuia de lîngă oraș
/= Iași/ și cu drugii începe să-i spargă porțile“ (p. 95). Prins și întrebat de domnitor „Cum se face că el, ca un moldovean ce este, n-a vrut să primească leafa țării sale și să ostășească pentru moșie împotriva cotropitorilor, ci, dimpotrivă, i-a plăcut mai mult să se pună în fruntea unor lifte de tîlhari“, acesta i-a răspuns, surprinzător că „ceea ce a făcut pînă acum a făcut ațîțat numai de voința lui; felul de osîndă, însă, pe care trebuie să-l primească nu se află nici în puterea lui, nici într‑a domnului“. De ce? „Căci tu vei judeca numai acele spurcate nelegiuiri ale mele pe care le cunoști, pe cînd Dumnezeu, dacă ar fi să mă pedepsească, m-ar pedepsi cu mult mai strașnic, iar tu nici închipui nu poți împotrivă-mi chinuri și munci care să fie pe măsura fărădelegilor mele; căci fie că mă vei tăia, fie că mă vei spînzura, fie că mă vei trage în țeapă sau că, ceea ce este și mai crîncen, mă vei arde […] în foc, știu că toate acestea sînt lucruri de-o clipă și că vor înceta toate la o clipă după ce-mi voi da duhul, și nu socot că este drept ca Dumnezeu să primească doar o singură clipă de chin și numai lipsirea-mi de viață drept răsplată și izbăvire a tuturor păcatelor mele“. Și după ce înșiră faptele reprobabile pe care le-a dus la bun sfîr­șit – jefuirea a vreo 40 de mănăstiri –, adaugă: „Cum pot eu, în fața dumnezeiescului județ, să mă plătesc pentru atîtea grele păcate de moarte cu un singur ceas, cu o singură zi sau chiar cu un an de chin, și cu o singură moarte pentru atîtea omoruri și fărădelegi? De aceea ție îți cade acum mai cu seamă sarcina izbăvirii sufletului meu; căci pentru viață nici nu mă rog, nici nu mă socotesc vrednic de dînsa“ (p. 97). După ce îl trimite la duhovnic, unde mărturisește tot ce a făcut, încă din copilărie, Burlă este pus de voievod să își aleagă felul de moarte. „Te rog, preacuvioase doamne, să poruncești călăului tău să găsească o secure cît se poate de teșită și de știrbită și cu ea, mai curînd frîngînd decît tăind, să-mi ciuntească, vreme de o săptămînă întreagă, și bucățică cu bucățică, oasele mîinilor de la coate pînă la vîrful degetelor, și oasele picioarelor de la genunchi pînă în vîrful degetelor, și în fața mea să le dea cîinilor să le mănînce. Să nu-ți închipui că voi muri din aceste chinuri, căci nu vor îngădui păcatele mele să-mi împlinesc atît de repede datoria, ci, cu trupul astfel schilodit, vreau, cu ajutorul lui Dumnezeu, să ajung pînă la Ierusalim ca să‑mi desăvîrșesc pocă­ința“ (p. 99).

Iar Cantemir continuă cu punerea în practică a pedepsei concepute de Burlă pentru sine însuși: „Dus la locul spînzurătorii, Burlă, cu obraz voios și aducînd mulțumiri lui Dumnezeu, întinde singur întîi mîna dreaptă călăului s-o zdrobească; după ce îi taie dreapta, îi spune călăului că trebuie să vină a doua zi la el, ca să-i frîngă piciorul drept. Cînd călăul încearcă să-i frîngă și să-i taie și cealaltă mînă, el se împotrivește, zicînd că a dobîndit la vodă acest hatîr ca, dacă o fi să moară în răstimpul unei săptămîni, să moară în îndelungi și necontenite chinuri“ (pp. 99, 101). Vindecîndu-se, Burlă a obținut scrisorile domnești de trecere spre Ierusalim și și‑a început hagialîcul, trăindu-și pe mai departe viața schilod, din cerșit, cum l-a întîlnit și beizadeaua Dumitrașco însuși.

De remarcat, în acest final de veac al XVII‑lea – deci cu vreo trei sferturi de secol înainte de episodul tentativei de asasinare a lui Ludovic al XV-lea –, nivelul discuției teologice dintre tîlharul Burlă și domnitorul Cantemir, analfabet și fost militar de carieră, suplețea pedepsirii celui vinovat și cedarea în fața evidenței că anumite păcate depășesc sfera de competență a suveranului Mol­dovei. Dincolo de atrocități, îmi pare că aici (ca şi în alte locuri) răsar cu pregnanță mai cu seamă frumusețea, subtilitatea și rafinamentul istoriei.