Nocturnalii. Irealitate, viziuni cicatrizate

Pe 8 septembrie, se împlinesc 107 ani de la naşterea lui M. Blecher. O cifră ceva mai rotundă ar fi cele opt decenii scurse de la publicarea Întîmplărilor în irealitatea imediată, poate cel mai reuşit-exportabil roman românesc al tuturor timpurilor, unul dintre puţinele texte autohtone capabile să stea oricînd alături de capodoperele modernismului interbelic european^*.

Succesul de care se bucură întreaga operă blecheriană, ce-i drept, în rîndul unui public destul de restrîns, pare să se datoreze unei atipicităţi născute dintr-o convingere de ne­zdruncinat, niciodată suficient apăsată de vreun alt scriitor şi cu atît mai puţin de către literatura contemporană – aceea că „nu este nici o diferenţă între lumea exterioară şi cea a imaginilor mintale“. În Vizuina luminată, jurnalul de sanatoriu publicat postum, în 1971, de Saşa Pană, Blecher spunea fără putinţă de tăgadă:

„Mi s-a întîmplat adesea ca să văd, să văd cu ochii mari deschişi lucruri stranii ce nu se pot petrece decît în vis, iar altă dată să visez cu ochii închişi în somn sau în simplă reverie lucruri despre care, cînd îmi aminteam, nu mai puteam discerne în ce lume, în ce realitate s-au petrecut.

Este, cred, acelaşi lucru a trăi sau a visa o întîmplare, şi viaţa reală cea de toate zilele este tot atît de halucinantă şi stranie ca şi aceea a somnului. Dacă aş vrea, de exemplu, să definesc în mod precis în ce lume scriu aceste rînduri, mi-ar fi imposibil“.

În această privinţă, critica a bătut pasul pe loc (forjînd sintagme pretenţioase precum „naturalizarea artificialului“), trecînd cu vederea preţioasele destăinuiri ale prozatorului. Acesta, asemenea lui Franz Kafka, de pildă, cu care a fost comparat din pur reflex de cultură minoră (gen Blecher, un Kafka – dacă nu cumva Schulz – român), s-a inspirat mai cu seamă din vise, acolo stînd originea stranietăţii multora dintre pasajele prozelor sale (inversiunea plin-gol, cufundarea în noroi, revolta cîinilor etc.), întărită printr-o luciditate demnă de paranoia critică a lui Dalí. Pe de altă parte, visîndu-şi textele, M. Blecher a fost, îna­inte de toate, poet:

„În somn adesea visez poeme de fantastică frumuseţe, cu fraze limpezi şi imagini inedite, pe care le recitez cu aceeaşi siguranţă cu care scriu alăturînd literă lîngă literă această frază şi mărturisesc că multe imagini mi-au venit în somn, iar cînd m-am trezit ecoul lor persista în mine atît de clar şi de insistent, încît nu-mi rămînea decît să iau o bucată de hîrtie şi să le transcriu. Îmi place, de asemenea, să cred că în lumea somnului există cel puţin o plachetă de versuri semnată de mine, pe care oamenii adormiţi o citesc în coşmar…“

Nemaipunînd acum la socoteală versurile din Corp transparent, exerciţii mai curînd convenţionale, se poate spune că Blecher nu şi-a scris poemele, dar şi le-a visat pe patul de suferinţă, sau a crezut că le vor scrie alţii pentru el, inversînd cumva concepţia heracliteană privind lumea personală a visului ca opusă veghii colective – în sensul că, iată, cititorii pot avea acces la coşmarul auctorial împărtăşit, ba chiar citesc poezii într-un vis devenit astfel comun. Or, asta se apropie de paradigma comunitară actuală, în care M. Blecher deţine, cu titlu de curiozitate, inclusiv cont pe Facebook.

Autorul se întîmpla să viseze recurent, mereu interferent cu realitatea reală. Mai mult, visele puteau fi un pretext magnific pentru a scrie halucinat: o mărturisire-cheie, tot din Vizuina luminată, poate evoca amplificarea mitică despre care vorbea cîndva Jung: „Îmi amintesc […] un mic şi izolat fragment de vis şi imediat îmi dau seama cît aş putea să-l amplific şi ce întîmplări ar putea avea loc în decorurile şi cu personajele lui“. Regimul vădit condiţional-optativ abia anunţă ceea ce numesc oniroficţiune (hipermodernă); pentru că, de regulă, Blecher ne relatează „numai o prezentare şi o introducere“ – adică tocmai visul propriu-zis. Dar, folosindu-se ca nimeni altul de acest procedeu, protagonistul bizarelor Întîmplări… nu descrie nicidecum o suprarealitate, ci exact ce şi cum spune în titlu. Iar modul neaşteptat în care scriitorul alege să-şi încheie volumul autoficţional ne aruncă într-un groaznic coşmar despre somn, cu alură de metavis învăţat pe de rost:

„Visez că dorm adînc în patul în care m‑am culcat de cu seară. E acelaşi decor şi timpul aproximativ exact al nopţii; dacă, de pildă, coşmarul începe la mijlocul nopţii, el mă situează cu exactitudine în felul acela de întuneric şi de tăcere care domneşte la acea oră. Văd în vis şi simt poziţia în care mă aflu, ştiu în care pat şi în care odaie dorm, visul meu se mulează ca o piele subţire şi fină peste poziţia mea adevărată şi peste somnul meu din acea clipă, în această privinţă s-ar putea spune că sînt treaz: sînt treaz, dar dorm şi visez veghea mea“.

După cum se vede, avem aici un soi de triplă complicitate. Somn lucid, somn fals, vegheat. M. Blecher se dovedeşte, şi din acest punct de vedere, unic, trezirea forţată ce urmează producîndu-se, am putea spune, concomitent în realitatea reală şi în vis. De aici pînă la saltul cu iz uşor metafizic (mai mult sau mai puţin în gol şi cu plasă de siguranţă) nu e decît un pas: odată trezit, naratorul se zbate şi ţipă în/la realitate, imploră să fie trezit în altă viaţă, cea adevărată, ca şi cum ar dormi încă, de parcă simţul şi însuşi principiul realităţii i-ar fi fost zdruncinate iremediabil.

În sfîrşit, Inimi cicatrizate, chiar dacă aparent o poveste realistă, priveşte marea cu lupa visului. Bine ar fi ca, printr-un efect de ricoşeu al deja premiatei ecranizări după romanul acesta (şi nu doar) – pe care excelentul Radu Jude a reuşit, se pare, să-l adapteze cît de liber a crezut el că se poate –, Blecher să fie tot mai citit, descoperit mai repede, pur şi simplu cunoscut. Poate că, într-un vis bun, şi‑ar fi dorit mai mult ca oricine asta.

 

_______________

^* Ca un motiv în plus de recitire la noi, traducerea în limba engleză realizată de Michael Henry Heim (Adventures in Immediate Irreality, New Directions, New York, 2015) a fost recent nominalizată la National Translation Award.