Anonim, Hagi Bektaş Veli , sec. XV (?)
În grădina Mariei S. totul decurge firesc, gravitațional. Merele se sparg cu un pocnet înfundat pe caldarîmul peronului din fața casei. Nucile fac și ele urme, negre, la contactul cu dalele cenușii. Omizile verzi coboară vertical după micul dejun, din coroana pomilor, derulînd un fir transparent de mătase salivară, și aterizează la punct fix în iarba umedă, ca niște alpiniști experți. Pe zidul dinspre sud, șopîrlele contrazic această forță a alunecării și căderii, alergînd către streașină, la umbra căreia stau ascunși țînțarii așteptînd umezeala nopții. Precum veverița neagră din curtea vecină, care parcurge cu viteză nebună trunchiurile netede ale oțetarilor, șopîrla cenușie nu pare să aibă o relație cu gravitația, schimbîndu-și parcursul împotriva acesteia, în orice clipă, fără efort. („Antigravitația“, Observator cultural, 24 septembrie 2015)
În grădina Mariei S., azi-dimineață cadavrul unei păsări decapitate mă aștepta în fața ușii. Orice decolare este urmată de o cădere. Capul se desprinde ușor și, după o traiectorie scurtă, se rostogolește în țărînă. De unde pornește o altă traiectorie, a descompunerii biologice, sau a re-compunerii simbolice. Să descîlcim în continuare firele țesute de Paul-Henri Stahl în a sa Histoire de la décapitation (PUF, 1986).
Formalizată ca prezență în centrul geometric al seraiului, decapitarea radiază armonic, ritual, pînă în cele mai îndepărtate unghiuri ale Imperiului Otoman. Prima frază pe care viitorul sultan învață să o caligrafieze este „îți tai capul“. Cutuma spune că sultanul are dreptul să ordone zilnic tăierea a șapte capete, marele vizir șase, iar vizirii cîte unul. Probabil este vorba de capete ale drept-credincioșilor executați pe timp de pace. Capetele de infideli care decolează și cad în folosul sultanului sînt, de fapt, nenumărate. Practic, el este stăpînul de drept al tuturor capetelor din imperiu, supușii săi fiind chiar identificați astfel, drept „capete“, ca vitele, atît în viață, cît și (mai ales) în moarte. Indiferent de sursa capetelor tăiate (război, execuție, măcel al prizonierilor după victorie), și indiferent cine dispune și coordonează în mod direct decapitarea, produsul aparține sultanului și va fi – într-o formă sau alta – adus la Poarta Fericirii și expus acolo. „Sultanul este punctul final al călătoriei capetelor pe care le primește de pretutindeni […] și toate regiunile legate într-un fel sau altul de Imperiul Otoman trimit capete la Constantinopol.“ (Stahl)
Cu ocazia instalării noului sultan, ienicerii defilează în fața lui cu capetele înclinate pe umărul stîng, semn că Marele Padișah poate dispune oricînd tăierea lor. Adevărat deus ex machina, sultanul asistă la execuțiile cele mai importante, ascuns după o perdea de mătase sau după grilajul cu traforuri savant desenate al unei ferestre. Prin contrast, execuțiile din cadrul familiei domnitoare evită decapitarea, marcînd astfel poziția privilegiată a victimei și soluționînd, pînă la urmă, dilema strangulare versus tăiere a capului. Dacă aceasta din urmă este o moarte corectă pentru majoritate, strangularea cu o coardă de arc este rezervată vîrfului ierarhiei politice și religioase a imperiului. Arcul rămîne arma cea mai nobilă, apanajul prinților războinici care au condus triburile nomade înainte de sedentarizarea pe malul Bosforului.
Construcția imperială a decapitării are un instrument de convingere infailibil, moștenit tot din stepele Asiei – turnul de cranii. Dacă cronicile dedicate lui Timur Lenk abundă în istorii despre construirea de turnuri din capete, Imperiul Otoman diseminează această tradiție pe întreg teritoriul său. Hasan Pașa construiește, în 1779, o piramidă de peste 4.000 de capete, rezultate din înfrîngerea rebelilor albanezi. Ienicerii înfrîng o armată rebelă în Asia Mică și construiesc o piramidă din 30.000 de capete. Sulioții albanezi fac și ei piramide provizorii din capetele turcilor. Grecii rebeli, de asemenea. Tehnicile de construcție diferă de la caz la caz. Turnurile pot fi de plan pătrat sau circular, craniile pot fi clădite unul peste altul, ceea ce duce inevitabil la o formă piramidală; sau alternate cu mortar, ceea ce dă o construcție ortogonală, mai solidă, care poate supraviețui decenii, dacă nu secole. Arhitectura nu e doar simbol al terorii, ci și instrument de tortură: pașa din Seidé (Sidon, Liban) zidește de vii un mare număr de creștini, pentru a construi linii de apărare la asediul Beirutului de către trupele rusești; rafinament suprem, zidarii lasă la vedere capetele victimelor, pentru ca Dgezar-Pașa (pașa călău) să le poată savura chinurile.
O altă modalitate de celebrare, perisabilă, dar nu mai puțin spectaculoasă, sînt ghirlandele de urechi și de nasuri care decorează pupele vaselor de război otomane. Ca paranteză, trebuie menționat că tăierea urechilor și a nasurilor pare să fie un substitut eficient al decapitării. Acest tip de mutilare se aplică deopotrivă cadavrelor și adversarilor vii. La începutul secolului al XX-lea, muntenegrinii par să prefere acest procedeu, ajungîndu-se la scene bizare, consemnate de jurnalista Mary Durham, în ale cărei scrieri Paul-Henri Stahl găsește bijuterii precum acestea: un muntenegrin rănit grav la mîini încearcă să‑i taie nasul adversarului mort cu dinții; altul, ieșind din comă, e preocupat mai întîi de recuperarea nasurilor pe care le tăiase; un procedeu de luptă corp la corp este apucarea nasului cu dinții etc.
Căderea capului e urmată de o serie de proceduri menite să concureze, prin spectacol, descompunerea, umilirea materiei vii, prin trecerea ei într‑un alt imperiu, cel al putreziciunii. Arhitectura orașului și cea a seraiului rămîn prezente, în mod subtil. Cadavrele dușmanilor sînt aruncate în drum (pradă cîinilor) sau în mare (hrană la pești), refuzîndu-li-se astfel îngropăciunea. Capetele tăiate sînt aruncate sub picioarele cailor, devenind un fel de caldarîm incomod: fie ca țestele dușmanilor să se rostogolească sub picioarele calului tău e o urare obișnuită, care se face șefilor militari. În serai, exista o fereastră special dedicată aruncării în mare a celor strangulați. Călăul marelui vizir Köprülü (secolul al XVI-lea, a doua jumătate) mărturisea că a defenestrat astfel peste 4.000 de persoane în timpul unei campanii de restabilire a ordinii în imperiu. Pe de altă parte, din nou un paradox, ienicerilor li se acordă privilegiul de a fi executați, prin înecare, în Bosfor, noaptea, în sunetul unei salve de tun.
Expunerea demonstrativă a cadavrului, pentru o comunicare corectă a execuției, face diferența între musulmani și creștini. Capetele vizirilor și ale pașalelor cu trei tuiuri sînt prezentate pe o tavă de argint așezată pe o coloană, lîngă a doua poartă a seraiului (Orta Kapu), însoțite de o yafta – text care explică motivul execuției. Capetele pașalelor cu două tuiuri, ale miniștrilor și ale generalilor sînt etalate pe platouri de lemn, sub bolta porții Baș Kapu Kuli. Capetele ofițerilor de rang inferior sînt aruncate pe jos, în fața aceleiași porți. Musulmanii sînt prezentați publicului întinși pe spate, cu capul pe piept sau sub braț, în timp ce creștinii sînt întinși pe burtă, cu capul între picioare, întors către fese. Uneori, această poziție umilitoare este accentuată prin dezbrăcarea de pantaloni a victimei.
Cadavrele dușmanilor sînt folosite ca mese pentru prînzuri celebratorii după victorie. Procedeul e folosit deopotrivă de către turci și de către maghiari, aceștia din urmă dansînd pe cadavre (interesant că dansul pe masă este un element ritual existent încă în Ungaria). Ideea lui Vlad Țepeș, cu luatul mesei printre cadavre trase în țeapă, nu mai pare atît de originală în context. Și totuși, care ar fi miza actuală a incredibilei acumulări de narațiuni fragmentare, care se concurează la alcătuirea acestui puzzle al istoriei cruzimii?
Alibiul întregii construcții (îmi mențin părerea că există o relație ritualică între arhitectură/ oraș/ structura imperiului și decapitare) rămîne conflictul confesional. Lumea se împarte în drept-credincioși și infideli. Infidelii sînt predominant de altă religie, dar oricine poate cădea în această categorie condamnată prin disidența față de centru, de sultan. În cele peste șase secole de existență, Imperiul Otoman a cunoscut un număr mare de rebeliuni, atît în baza sa musulmană, cît și la periferiile creștine. Tratamentul aplicat rebelilor este similar, indiferent de confesiune: trădarea nu era doar administrativă, ci și spirituală.
Sultanul este actorul principal și regizorul unui stat cu o puternică dimensiune rituală. El e succesorul lui Mohamed pe pămînt. Prezența sa este marcată în permanență de două turbane duse de paji: sultanul e protectorul celor două orașe sfinte – Mecca și Medina. La nouă zile de la înscăunare, el încinge sabia profetului, cu care ocazie sînt sacrificate 50 de oi, la Eyub. Sacrificii de animale însoțesc fiecare act militar, începînd cu vizitarea cazărmilor și continuînd cu supervizarea cîmpului de luptă. Seraiul adăpostește mantia neagră a lui Mohamed, arcul și sabia sa. Prin extensie, sultanul este depozitarul și garantul integrității simbolice a acestor obiecte sacre. Tot în serai se păstrează steagul verde al profetului (sangeak-șerif), într-o raclă de sidef, învelit în 40 de straturi de mătase. Conform unei cutume străvechi, sultanul poartă el însuși acest simbol suprem al islamului – steagul desfășurat –, la sfîrșitul fiecărei etape de marș, timp de o oră, pînă la locul de tabără.
Ienicerii, trupele de elită care asigură garda sultanului sînt, la origine, o confrerie militară ai cărei membri erau deopotrivă călugări și soldați. Trupele poartă boneta de derviș a lui Hagi Bektaș Veli, un mistic alevit din Khorasan (secolul al XIII‑lea). Transa dervișilor rotitori e ea însăși o decolare, în care trupul urmează supus capul înclinat sub povara delicată a bonetei înalte. O decolare fără decapitare, dar menținînd tensiunea prevestitoare de ruptură. Între ascensiunea spiritului și rostogolirea capului tăiat e un continuum ideologic și politic, mascat subtil în faldurile rotitoare ale religiei. Șeful sectei Bektași era colonel al regimentului 99 de ieniceri, și opt derviși locuiau în cazarmă alături de aceștia, rugîndu-se pentru imperiu și pentru soldații săi. Sultanul era membru al confreriei și primea soldă de ienicer.
În acest context, orice decapitare este o ofrandă adusă centrului spiritual al unei construcții statale menite să combată infidelitatea. „Au învins atîția necredincioși, încît au înălțat minarete cu capetele lor“, după cum scrie cronicarul Enveri, aceasta este nu doar o metaforă, ci expresia recurentă a unei arhitecturi politice bazate pe exploatarea sistemică a spiritualului. Paul-Henri Stahl conchide: „Războiul e sfînt dacă e purtat împotriva «necredincioșilor», cei care nu l-au recunoscut încă pe Mohamed sau cei care îl venerează în mod greșit. Războinicii sînt soldații lui Allah, moartea lor e martiriu și le asigură un loc în paradis. Morții sînt onorați ca sfinți, mormintele lor devin loc de pelerinaj“.
În grădina Mariei S., de la un an la altul, perspectiva se schimbă. Ceea ce stătea atunci sub semnul lu Kairos se supune acum legilor decapitării. Merele care cad din pomi, florile care se frîng pentru că le-a venit vremea, roșiile care putrezesc pe araci, toate gravitează în jurul păsării decapitate de o pisică. Natura decolează, se împlinește, apoi se răsucește în pulberea descompunerii.