Svetlana Cârstean (semn, fără doar şi poate, al unei autoexigenţe superlative) şi-a amînat debutul editorial mai mult decît oricare dintre colegii săi de promoţie. Volumul Floarea de menghină, publicat în 2008, excelent primit de critica de întîmpinare şi distins cu laurii unor premii literare prestigioase, o impunea pe autoare ca pe una dintre reprezentantele de marcă ale grupului 2000. Au trebuit să treacă şapte ani de atunci pentru ca Svetlana Cârstean să publice o nouă carte de versuri (Gravitaţie, Editura Trei, 2015), în care retrospecțiile nostalgice din copilărie şi adolescenţă, atît de frecvente în volumul anterior, fără să dispară cu totul, trec pe planul al doilea, iar vocea poetei se încarcă de un lirism grav, care poate atinge uneori tragicul.
Deşi divizată în mai multe secvenţe, cartea se constituie, de fapt, ca un unic poem, cu o construcţie simfonică şi cu segmente repetitive, în care se regăsesc, ca nişte adevărate linii melodice, principalele teme ale autoarei: sentimentul vulnerabilității, suferinţa, singurătatea sau frica: „aici în locul cel nou/ trebuie să terminăm totul din farfurie/ și nu e scaun gol la masă/ și nici un tacîm în plus/ aici începe frica/ sîntem mereu în formulă completă/ noi chiar nu mai așteptăm pe nimeni altcineva?/ durerea stă să mănînce împreună cu noi/ iar dinții lui scrîșnesc groaznic. // Dragă Mamă, // aici merg cu spatele./ Pe drumul înapoi întîlnesc mai întîi gravitația,/ apoi durerea/ la urmă de tot frica/ și peste toate vinovăția“.
Numitorul comun al acestor stări obsesive este „gravitaţia“, care ţine de neputinţa subiectului uman de a-şi depăşi condiţia de „fiinţă pentru moarte“: „Gravitație/ e/ atunci cînd el moare/ tu spui iar/ tatăl meu m-a învățat/ tisa, molidul, bradul și pinul/ Athena spune/ dă-mi rufele tale/ ca să le spăl/ te pregătești din nou/ de plecare/ Athena împăturește hainele/ unge feliile cu unt/ îți întinde pastilele de durere“’. O formă particulară a acestor energii gravitaţionale este „durerea“, care în poemele Svetlanei Cârstean este mereu carnală, impudică, percepută cu violenţă, prin intermediul senzorilor tactili, şi generată de impactul ţesuturilor organice cu tot ceea ce poate evoca moartea. Ea se transformă, în cele din urmă, într-un soi de „a doua natură“, începe să fascineze, iar existenţa se metamorfozează într-un permanent exerciţiu de auto-tortură, care, în mod paradoxal, va fi şi unul de supravieţuire: „Carne din carnea mea/ sînge din sîngele meu/ ești,/ tu,/ durere dragă./ Platoșă, armă, apă, prietenă, iubită,/ umbră veche/ carcasă nouă./ Limbă a mea/ în care corpul vorbește cu mine,/ dragon/ cu sex ca de femeie,/ ce ești,/ azi îți retez cu greu unul dintre capete,/ mîine vei fi aceeași din nou?/ Mîncînd carne vom supraviețui./ Propria carne“ (Cîntec de trecere 2).
Confruntat în permanenţă cu aceste forţe de gravitaţie, care îi circumscriu cu stricteţe limita ontologică, personajul liric va evoca imaginile de zbor şi se va lăsa în voia reveriilor ascensionale, descoperind că poezia reprezintă, în cele din urmă, o formă de luptă cu „gravitaţia“: „astăzi te-ntreb/ cît mă poate/ ridica de la pămînt poezia/ cît/ nu-mi plac magicienii/ nici circul/ dar micul taur poate levita/ aici/ laolaltă cu mine/ și pot înghiți/ flori carnivore/ precum fachirul/ săbii/ și te pot ascunde/ în orice dulap din bucătărie/ de zece ori mai mic decît tine/ printre foi de dafin,/ zahăr vanilat și esență de rom,/și te pot scoate de-acolo/ întreagă/ de cîte ori vreau/ cît mă poate ridica de la pămînt poezia/ te-ntreb/ pînă la tine/ mă poate ridica?/ cînd voi fi și eu/ ca peștele-n apă/ în aer?“. În mod paradoxal, însă, înaltul posedă propriile lui forţe de atracţie, care au aceleaşi efecte nocive asupra plasmelor omeneşti, făcîndu-le să se dizolve şi să se volatilizeze:„Mistralul bate/ trei sau șase sau nouă zile/ la rînd./ nicăieri, pe pod,/ nu-i mai greu să te ții/ în picioare/ ca la mijlocul lui/ acolo drumul din spate/ e-același/ cu cel din față,/ atît și nimic mai mult./ Mistralul te duce însă înainte/ te ia pe sus/ sau te spulberă“ (Cîntec de trecere 1). Astfel încît, prins între energiile adîncului şi cele ale înaltului, personajul liric va avea o existenţă „în salturi“, în care fiecare tentativă de înălţare este urmată de o nouă cădere: „Unii au murit și nu mai sînt/ alții nu au murit și nu mai sînt/ alții dorm deja/ eu sînt o fată zdravănă care/ nu-ncetează să sară/ gravitația-i cel mai simplu/ de demonstrat. oricît de sus/ ai sări/ te întorci mereu de unde-ai plecat“. Aşa cum opusul gravitaţiei sînt tentativele de ascensiune, opusul durerii este mîngîierea, atingerea tandră, care uneori funcţionează ca un confirmator al existenţei, dar se plasează sub semnul efemerului şi dispare aproape instantaneu: „uită mîngîierile, îmi spune./ uită-le. // nu mai striga în urechea mea,/ vorbele astea sînt arme/ pe care tu știi să le mînuiești./ auzul e ultimul dintre simțuri/ care dispare atunci cînd mori. // cine nu e primit în casă/ nu aparține nimănui. // cine nu e strigat pe numele lui/ a fost uitat./ cine nu e mîngîiat nu există“.
Iubirea va căpăta acum aspecte lugubre, cadaverice, e anulată, ca şi încercările ratate de zbor, de forţele tenebroase ale „gravitaţiei“, care reduc toate formele de energie la „entropie“: „Și-acum, să privim îndelung corpul mort al iubirii,/ întins direct pe ciment,/ din cînd în cînd îmi amintesc că/ n-am măturat aici de mai bine de-o lună,/ s-atingem în treacăt/ pielea asta incoloră/ pe care s-au dat toate războaiele,/ încă mai e călduță“. Teatrul de manifestare al acestor forţe maligne nu este însă doar spaţiul, ele acţionează şi asupra timpului, astfel încît trecutul posedă o uriaşă putere de atracţie, personajul liric devine un prizonier al acestuia, e condamnat să retrăiască parcă la nesfîrşit o dureroasă cronică de familie şi să evoce chipurile spectrale ale părinţilor, iar despărţirea de acest trecut nu se poate realiza decît sub forma radicală a „revoluţiei“, astfel încît istoria personală ajunge să se intersecteze cu istoria „mare“: „arunc peste umăr/ rochița aia vișinie/ de stambă,/ cu floricele,/ pe care mi‑au rupt-o/ oamenii/ la coadă/ la ulei și la zahăr,/ și agendele tale/ cu toate plățile/ și facturile/ și calculele tale/ la zi/ le arunc/ laolaltă cu brazii noștri molizi/ de Crăciun. // și bucata aia de hîrtie/ pe care-ți notai seară de seară/ pulsul/ 30 scria în ultima zi/ revoluțiile erau în altă parte atunci/ războaiele în armistițiu/ sîngele nu mai curgea nici măcar pe masă/ în bucătărie“.
Cartea Svetlanei Cârstean devine, în felul acesta, un fel de manual de „luptă cu gravitaţia“, în care introspecțiile şi evocările alternează cu formulările aforistice. Spre deosebire de Floarea de menghină, acum discursul său devine mai grav, mai interiorizat, pierzînd din culoare şi din spectacol. Poemele se concentrează mai rar în jurul unor structuri narative, aşa cum se întîmpla în volumul anterior, textele se liricizează, iar versurile sînt de o austeritate aproape monastică. Poeta nu e neapărat alta, dar o anumită schimbare de timbru se observă cu evidenţă.
Svetlana CÂRSTEAN
Gravitaţie
Edtura Trei, Bucureşti
2015, 112 p.