Zilele trecute, am întîlnit la New York un grup de tineri actori ai Naţionalului clujean, veniţi cu o piesă despre Tristan Tzara şi episodul Dada în Elveţia, The ghost of Elsinore: Every Tzara has his Dada, un spectacol foarte reuşit, care i-a impresionat pe cei prezenţi în sala de la Riverside Church Theatre. Erau pentru prima dată aici, în marea metropolă, unde mai tot ceea ce vezi, simţi şi auzi te poate copleşi de la prima vedere, dar atmosfera saturată de vapori cu iz de asfalt topit a fost cea care i-a dat gata (vara a trecut, dar zăpuşeala mai persistă şi acum, la început de toamnă). Eu, care tocmai luasem cu mine, la drum, cea mai recentă biografie a lui Ştefan Zweig (George Prochnik, The Impossible exile), citisem în ea, cu o seară în urmă, o descriere a caniculei newyorkeze datorată dramaturgului Carl Zuckmayer, refugiat şi el la New York în anii celul de-Al Doilea Război Mondial: „zi şi noapte, persistă o temperatură de cuptor încins, care topeşte asfaltul, într‑atît încît străzile iau aparenţa unui drum de ţară acoperit de noroi“. Nu am încercat să-i consolez pe simpaticii şi foarte talentaţii clujeni menţionîndu-l pe acesta – autor faimos în anii de dinainte de război, dar cunoscut astăzi poate doar graţie scenariului său pentru filmul Îngerul albastru (după romanul lui Heinrich Mann, Profesorul Unrat), în care a strălucit Marlene Dietrich – temîndu-mă că la Cluj, amintirea acestui film s-a şters de mult şi că odată cu ea, şi numele lui Zuckmayer.
Cu o lună în urmă, încercam să fug de căldura excesivă de pe coasta de Est, traversînd continentul pînă la celălalt ocean. Aşa am ajuns în Portland, Oregon, unde într-adevăr climatul este incomparabil mai blînd în lunile de vară. Pe malul Pacificului, dimineţile erau de-a dreptul răcoroase, pînă aproape de ora prînzului, cînd norii şi ceaţa se risipeau şi soarelea începea să dogorească şi acolo. Dar nu pentru prea multă vreme; înspre seară, era din nou răcoare. Acolo, în nord-vestul Statelor Unite, totul părea mai blînd, mai domol. Dimensiunile se reduceau, şi ele, distanţele erau rezonabile, agitaţia urbană nu mai avea intensitatea şi frenezia marilor oraşe de pe malul Atlanticului, oamenii erau mai zîmbitori. Desigur, spectacolul văzut la Opera locală – da, la Portland se poate merge la operă şi în lunile de vară! – nu se apropia de cel pe care l-aş fi putut vedea la Lincoln Center, în luna octombrie, la un preţ, probabil, de aproape zece ori mai mare, dar a fost totuşi plăcut (Rossini este întotdeauna un pariu cîştigat). Am vorbit şi despre Mircea Eliade cu un coleg şi amic din Portland, şi tot acolo am găsit, la una dintre cele mai bune librării-anticariat din cîte am văzut în America, catalogul unei expoziţii de mai bine de 50 de ani, dedicată faimosului Armory Show, unde Marcel Duchamp a expus, în 1913, tabloul său refuzat la Paris, Nud coborînd pe o scară.
Între coasta de Est şi cea de Vest, ce am făcut, în lunile de vară, în mica şi liniştita Columbie (are cam dimensiunile Clujului copilăriei mele)? Am încercat să-mi limpezesc gîndurile legate de cîteva subiecte care mă preocupă şi să schiţez proiecte pentru viitorul apropiat. Unul dintre ele este legat de avangarda artistică şi literară a secolului trecut şi de avatarurile acesteia; mă fascinează, spre exemplu, semnificaţia artei abstracte. Sau, mai bine zis, specificitatea acesteia în contextul actual. Un pictor pe care l-am întîlnit, de asemenea, la New York, s-a referit, într‑o conversaţie, la o frază a lui Heiddeger, „realitatea operei de artă creează posibilitatea posibilului“. N-am înţeles-o, dar intuesc o semnificaţie ascunsă; oricum, existenţa picturii abstracte face, cu siguranţă, posibilă discuţia despre ea. În contextul lucrurilor pe care plănuiesc să le scriu, în vederea unui studiu mai larg despre reverberaţiile şi interferenţele care ajung la noi după un secol de la acest Big Bang, care a fost fenomenul Dada (folosesc faute de mieux metafora, fizician fiind, ştiu prea multe despre această sintagmă, pentru a nu înţelege că ea este doar vag sugestivă), încerc să înţeleg fenomenul de „alunecare“ a artei plastice şi a poeziei înspre abstract. O fac atît într-un plan teoretic, cît şi într‑unul experimental, interpretînd, fără a folosi grile specifice, mesajele ascunse în pete şi culori, în metafore sau în lipsa acestora. Un fel de exerciţiu fenomenologic, fără Husserl, bazat mai degrabă pe conversaţii cu artişti şi poeţi. Uneori, şi cu critici.
Închei puţin abrupt, poate, acest reportaj cultural, care semnalează revenirea la „Intersecţiile“ noastre de toate cele două săptămîni, cu menţionarea unui alt proiect, legat oarecum de cel descris mai sus: în ultimul număr al revistei craiovene Ramuri, Cătălin Davidescu publică un articol extrem de interesant despre un pictor originar din România, Sandu Darie, practic necunoscut aici, care, ajuns în Cuba în 1941, a devenit unul dintre intemeietorii modernismului avangardist în arta plastică sud-americană. Va fi foarte interesant să vedem dacă şi cum s-au transmis, prin el, unele idei ale constructivismului românesc din interbelic, care, după părerea mea, a fost unul deosebit, într-o anumită măsură, şi de cel rusesc şi de cel german, şi cum s-au transformat acestea în abstracţionismul geometric practicat de Darie în a doua jumătate a secolului trecut. Despre încheierea abruptă, peste două săptămîni.
Columbia, 15 septembrie 2016