Pe 14 septembrie, multifaţetatul Michel Butor putea împlini 90 de ani, dacă nu s-ar fi stins cu trei săptămîni mai devreme. Cunoscut mai ales datorită afilierii sale mai mult sau mai puţin forţate şi fortuite la estetica Nouveau roman, Butor se va îndepărta de acest tip de scriitură, prin suita unor texte ultraexperimentale, începînd cu Mobile. Étude pour une représentation des États-Unis (1962) şi terminînd cu seria cvintuplă Matière de rêves1 (1975-1985). Cert e că visele apar încă din start în textul butorian. Dacă romanele Passage de Milan (1954), respectiv opera ce l-a consacrat, şi anume La Modification (1957 – aici, lovitura de graţie, în sensul răzgîndirii, o dă tocmai coşmarul ale cărui preparative se anunţă cînd personajul se imaginează doar zbătîndu-se: „coşmarele [sic!] pe care le şi auzi suflînd şi urlînd dincolo de porţile capului dumitale“2), conţineau cîte un vis al protagonistului ajuns la Judecata de Apoi, în autobiografia intelectuală Portrait de l’artiste en jeune singe (1967), autorul calchiază vise după O mie şi una de nopţi, încorporîndu-le în (t)rama narativă. Dar abia Matière de rêves exaltă hiperindividualismul oniric.
În pentalogia sa, Michel Butor se foloseşte de vise proprii sau transpuse de alţi visători. Cum scriitorul îşi menţionează numele în text, avem identitatea narator-autor expusă la modul explicit; Matière… a şi fost considerată, într-o bună măsură, autobiografie ficţională – ba chiar fantastică – sau, mai concis, autoficţiune. Butor însuşi o spune, visele din ea sînt „construite ca nişte ficţiuni“3. Astfel, ne situăm într-un tip de oniroficţiune special, deşi, propriu-zis, doar în primul tom din serie, unde prozatorul a pornit de la cîteva vise avute în timpul nopţii, juxtapuse cu alte materiale, diurne. Despre faptul că reuneşte pasaje disparate văzute în vis ori că, dimpotrivă, creează lucid vise-text, Michel Butor a mărturisit că, inevitabil, demersul său discursiv ar fi eşuat în execuţie, produsul textual nereuşind să coincidă cu intenţia auctorială: unele fraze fac trecerea de la un vis la altul. Să nu fi rezistat respectivele balamale, să fi forţat Butor, cum făcuse Nerval în demenţa lui, firavele porţi ale visului – de corn, regenerînd vise adevărate în volumul întîi, de fildeş pentru restul?
Materia(lul) de visat se supune, pentru Michel Butor, aceloraşi operaţii transformatoare ca şi reziduurile diurne ce vor naşte oniroficţiunea: visul e făcut din resturile cotidiene, devenind apoi, alături de amintiri şi lecturi, substanţă primară pentru text – care ajunge astfel un vis de rangul doi, secund, însă nu secundar. În plus, dacă prima parte din Matière… e dedicată pe faţă psihanaliştilor, fie citim asta ca pe‑o antifrază, fie ne gîndim că ţinta nu poate fi decît Jacques Lacan, prieten al autorului, pentru care inconştientul era deja structurat lingvistic, iar visul, ca principalul său produs, devenea mai cu seamă un text, ornat cu metonimii şi metafore.
Matière de rêves I şi V sînt construite contrapunctic: fiecare capitol conţine, pe lîngă pasaje ce transpun visul propriu-zis, un contratext coşmaresc, o sumă de fragmente-colaj intercalate, în cadrul cărora se găsesc şi zonele de autocitare. Toate visele în vis debutează cu trasarea unui cadru. În primul, intitulat „Le rêve de l’huître“, avem un exemplu ce declanşează o mise en abyme supraetajată, pe mai multe niveluri de realitate oniric-textual(ist)ă, în care sîntem introduşi treptat, părăsindu-le apoi simetric, pe acelaşi drum, ca şi cum visătorul s-ar trezi fals, iar apoi ar adormi la loc, pe sau în fiecare nivel:
„O pictură în care îmi văd faţa. […] În pictură un teatru în care mă văd declamînd: «[…] Prinţul gardian din Albion arde în cortul lui de noapte. Pe bustul său de stelă, picturi de vise, gîtul i se alungeşte ca fumul de uzină…» Altă scenă: «[…] gîtul vulcanului se lărgeşte, […] umerii i se îngroaşă. Cinema de vise. Tendoane desenîndu-se…». În pictură e un teatru în care mă văd declamînd. […] E o pictură în care îmi văd faţa“4.
Dacă tomul I pleca din amintirile neconsemnate ale unor vise reale (şi proprii), în următoarele trei părţi ale pentalogiei, Butor ne descrie, povesteşte, comentează tablouri, nemaiavînd pretextul unui vis real, în timp ce ultima carte se dovedeşte cu totul originală. Cobori înspre centrul infernului butorian, acolo unde gravitează cel mai straniu volum din serie, Mille et Un Plis (1985), în care Michel Butor rescrie mitul căderii din paradisul originar, în patru relatări de vise aparţinînd altor autori, fapt ce naşte un mic impas conceptual, surprins în formula hipertext oniric alter – pentru că scriitorul acesta numaidecît iconoclast îşi apropriază, revisează voluntar şi rescrie visele altora: „Le rêve de Charles Sorel“, „Le rêve de Gérard de Nerval“, „Le rêve de Charles Baudelaire“, „Le rêve de Joris-Karl Huysmans“; la toate astea se adaugă un auto-hipertext, şi anume „Le rêve de la signature qui disparaît“, ce hipertextualizează primul vis (recurent) al întregii serii, la care se adaugă sistemul de citate obligate din restul (23!), ca o recapitulare funambulescă a temelor acestei simfonii în cinci mişcări, la rîndul lor, pentastratificate. Butor se rescrie, semnătura sa individuală dispare, se dizolvă într-un ciudat inconştient colectiv. Un parcurs iniţiatic ratat, subminat cu bună ştiinţă. Jungiana căutare a sinelui, întrezărit probabil în cei zece ani de Matière de rêves, nu se mai împlineşte printr-o individuaţie, ci hipermodern, desăvîrşind o paradoxală dezindividuaţie: după ce mai întîi s-a multiplicat şi s-a rupt în bucăţi – nonarhetipale – încorporînd un imaginar oniric străin, eul – şi defel sinele – butorian va fi fost în mod evident condamnat la disoluţie. Să-i fie visul bun!
_________________
- Traductibilă în română ca Materie din/de vise, Materia(lul) viselor, sau, poate, Chestiune de vise.
- Renunţarea, traducere şi studiu introductiv de Georgeta Horodincă, EPL (Meridiane), Bucureşti, 1967, p. 262.
- Cf. Curriculum vitae, interviuri cu André Clavel, Editura Plon, Paris, 1996, p. 216.
- Michel Butor, Œuvres complètes, volumul VIII. Matière de rêves, coordonată de Mireille Calle‑Gruber, Editura La Différence, Paris, 2008, p. 43.