Apropiat oarecum de unii dintre cei din așa‑numita „generație 2000“ sau – mai ales – de cei care sînt acum caracterizați drept „postdouămiiști“, dar aflat la periferie din mai multe puncte de vedere și venind cu aplecări și puncte de vedere diferite (și, uneori, luate în derîdere), rareori scriu mai pe larg despre zona aceasta a poeziei actuale. Două articole apărute recent în presa literară*, „Harta poeziei douămiiste“ de Alex Goldiș (în Vatra, nr. 5/2016) și „Douămiismul de esență tare“ de Șerban Axinte (în Observator cultural, nr. 836/2016), m-au făcut să nu mă mai limitez la nivelul comentariilor on-line și să-mi exercit, de data aceasta, dreptul la replică. Motivul? Mă așteptam la o tratare mult mai atentă a volumului discutat – Rețeaua: Poezia românească a anilor 2000 (Editura Universității de Vest, 2016) de Grațiela Benga.
Centrată, evident, pe sus-numitele zone ale poeziei actuale (deși dedică un subcapitol unora dintre manifestele care au apărut ca reacție la douămiism), cartea încearcă să depășească statutul de sinteză generaționistă (fie ea și una aproape exhaustivă), insistînd asupra caracterului divers, eterogen și greu de circumscris al producțiilor acestei perioade (deși Grațiela Benga uneori vorbește despre o „paradigmă estetică“ sau despre „o sensibilitate douămiistă racordată la o estetică negativă“), propunînd o metaforă critică inspirată (în locul „fracturii“): „rețeaua in progress“, avînd „noduri și răspîntii în continuă metamorfoză“.
„Că douămiismul absoarbe un spirit al timpului și reprezintă un fenomen de istorie a culturii“ nu reprezintă tocmai o noutate, dar merită subliniat din nou și din nou lucrul acesta, într-un moment în care pînă și un critic și poet (asociat el însuși cu douămiismul!) ca Șerban Axinte ține să vorbească iarăși despre „planul estetic și axiologic“, despre „marile cărții [sic] ale Generației 2000“ (chiar nu există?), chiar și după explorările lui Octavian Soviany (minate de „inflația unor epitete conceptuale elitiste“, consideră Benga…), din Cinci decenii de experimentalism. Și aici, trebuie spus, predomină descriptivul, nu judecata de valoare.
Punctul nevralgic este următor: Rețeaua nu scapă nici ea de vechea boală a listelor. Alex Goldiș ține să omologheze o listă nefericită, pe care însăși Grațiela Benga – care nu stabilește o ierarhie explicită, autorii fiind tratați oarecum egal – o descrie ca fiind „lungă și relativ flexibilă“, printr-o sentință de mare autoritate improvizată: „se poate spune, fără teama de a greși, că cine nu e menționat în volumul Grațielei Benga nu există în poezia actuală“!
Chiar așa: Nicolae Avram, Dumitru Bădița, Oana Cătălina Ninu, Gabriel H. Decuble, Andrei Doboș, Denisa Mirena Pișcu (actualmente Duran), Hose Pablo, ș.a. nu există? George Vasilievici, Rareș Moldovan, Alex Cosmescu, Mugur Grosu, Andrei Peniuc, Mihai Vakulovski sînt și ei menționați, alături de cîțiva postdouămiiști menționați în grabă pe post de addenda. Este absolut irelevant un caz precum cel al lui Liviu Diamandi? În mod curios, din bibliografie lipsesc antologiile taberelor de la Săvîrșin, iar unele cărți care sînt citate, în schimb, nu sînt deloc analizate în text (ca primele volume ale lui V. Leac). În mod ironic, se pot citi, la pagina 133, următoarele: „condiția […] pentru a purcede la creionarea unei ierarhii literare plauzibile (și corecte) este cunoașterea tuturor textele care intră în categoria supusă ierarhizării. Abia apoi pot intra în discuție competențele care pot certifica valoarea literară a unui text. Or, nu știm cîți dintre cei care validează bilanțuri și stabilesc ierarhii bifează ambele condiții“!…
Cartea stă bine la capitolul on-line, dar sar în ochi două absențe: fosta Hyperliteratura – în mod explicabil, căci a fost ștearsă de Marius Ianuș – și site-ul încă accesibil al asociației constănțene ASALT (de numele căreia s-a legat prima colecție de e-book-uri de poezie, precum și Festivalul EroTICA). În fine, mai semnalez o inexplicabilă omisiune: sînt menționați drept precursori Petru Ilieșu și Petre Stoica, dar nu și poeții de limbă germană care au fost traduși în antologia Vînt potrivit pînă la tare, una dintre cărțile preferate ale unora dintre douămiiști (care puteau aflau despre ea din Postmodernismul românesc al lui M. Cărtărescu). Rămîne să ne întrebăm de ce Aktionsgruppe Banat este încă marginalizat în cele mai multe dintre narațiunile despre poezia din perioada comunistă.
Un alt punct nevralgic se ivește, dacă ne uităm mai atent și la taxonomia care vine la pachet cu pomelnicul – trebuie să recunoaștem – generos. Șerban Axinte și mai ales Alex Goldiș consideră celebrele etichetări – „Poezia fără bariere“ ori „Poezia profundului“, ca să nu vorbim și despre „Poezia neoexpresionistă“ – drept „discutabile“ sau chiar „aproape întîmplătoare“. În realitate, și această taxonomie este, parțial, o încrucișare a clasificărilor improvizate de Rita Chirian și Dmitri Miticov (ultima, de fapt, aparținîndu-i lui Răzvan Țupa)!
Așadar, o lucrare aparent legitimă a unei autoare cu mari capacități de bricolare, citare, para- și refrazare… Poate graba ar explica de ce un articol pe care l-am semnat în Poesis Internațional, „Bateriile nu sînt incluse în preț: o introducere în poezia conceptuală“, a servit drept sursă necitată de inspirație pentru pasajul despre volumul lui Bogdan Coșa și cel al Ioanei Dunea (acesta din urmă citat doar pentru exemplificarea acelei accepțiuni, pe care o amendasem în articol, și anume de poezie „rece“, care, adaugă preventiv Grațiela Benga, „presupune un spațiu lăuntric golit de afectivitate. Un vaccum bizar al emoției“!). Colac peste pupăză, ediția aceasta, deși trecută printr-o corectură, încă suferă de diacritice mîncate sau greșeli precum Lawrence „Serlinghetty“…
Cercetătoarea spune, la un moment dat: „Cînd ar fi fost de așteptat ca teza criticului sibian [Andrei Terian] să fie întîmpinată cu (contra)argumente […], și-a făcut loc o emoție culturală, un «sentiment» – indiciu al dramaticei slăbiciuni pe care o ascunde comerțul de idei din cultura romînească“, doar pentru a parazita unele dintre paginile de analiză cu pasaje precum „Constantin Virgil Bănescu nu mai scrie, dar energia poematică din cărțile sale continuă să aibă o prospețime care-l predă pe cititor emoției artistice. Îl scurtcircuitează“. Una peste alta, un șantier care, pentru a pretinde vreo legitimitate pe viitor, ar avea nevoie de transformări radicale și de mai multe contribuții dincolo de „cîrjele“ oferite de bibliografia critică.
________________
* A mai apărut încă un articol între timp, cel al lui Emanuel Modoc, din revista Apostrof (Îmblînzirea douămiismului), pe care îl apreciez pentru că, între altele, sesizează unele dintre aceleași absențe (plus Oana Cătălina Ninu, a cărei absență din cuprins recunosc că n-am sesizat-o inițial, deși este prezentă într-o inșiruire de nume de la pagina 99). Subscriu, în linii mari, la concluziile sale.
________________
Yigru Zeltil (pseudonimul lui Florin Ionescu, n. 1992) este colaborator al revistei ARTA, membru al colectivului „Traducerile de sîmbătă“ și unul dintre redactorii noii reviste Tomis. Pregătește, pentru 2017, cartea Frăția chiustengeană, un studiu despre „grupul de la Constanța“.