Femei celebre era cîndva titlul unei colecţii de cărţi de succes. Nu ştiu să mai existe şi azi. Majoritatea erau traduceri. Ca şi ciclul Aventurile submarinului Dox, pe care l-am citit cu amuzament cînd eram deja studentă. Din Femei celebre am apucat să răsfoiesc cîteva exemplare găsite în biblioteca unei mătuşi din Braşov, sora bunicii mele. Erau biografii, mult romanţate, dar şi parţial reale, ce aduceau în atenţia marelui public figuri de femei care reuşiseră să se impună, de-a lungul secolelor, într-o lume a bărbaţilor. Acum lumea s-a schimbat, criteriile de popularitate şi de prestigiu s-au modificat, succesul şi audienţa publică într-un domeniu sau altul capătă diverse aspecte. Despre cîteva volume semnate de femei prestigioase – păstrînd proporţiile şi schimbînd ce e de schimbat – este vorba în grupajul alăturat. Aceste cărţi se găsesc în librării, de aici, poate, şi arbitrariul, eventual, al unei asemenea alăturări.
Oprah Winfrey este o supervedetă mediatică americană. La noi e mai puţin cunoscută, dar popularitatea ei a atins o cotă care nu este accesibilă oricui. Faptul că o fată care a avut o copilărie plină de lipsuri şi de violenţe ajunge primul miliardar de sorginte afroamericană spune deja foarte multe despre succes story-ul american. De la televiziune trecînd în paginile unei reviste, O The Oprah Magazine, Oprah Winfrey îşi exprimă opiniile despre lumea contemporană – şi despre ea însăşi –, dezvăluindu-ne ce crede, ce simte, ce a trăit, ce-ar mai fi de înţeles din ceea ce numim viaţă. Dacă susţinerea ei pentru candidatura lui Barack Obama i-a adus acestuia, se spune, peste un milion de voturi în plus, mărturiile şi confesiunile ei, adunate în volumul Ce ştiu cu adevărat (Editura Lifestyle Publishing, 2016, traducerea din engleză de Alexandru Hănsa), cred că i-au adus ceva mai mulţi cititori şi i‑au reconfirmat popularitatea. Aparent, ar fi o carte de dezvoltare personală – un gen la modă în aceşti ani, cînd fiecare vrea să ştie de ce, cum, cînd, ce anume să facă cu viaţa lui, iar răspunsurile sînt cu duiumul… –, dar, la o lectură mai atentă, avem de-a face cu un jurnal indirect. Amintiri, mărturii, tristeţi şi amărăciuni devoalate fără resentimente – nu e nimeni de vină, sau cine ar putea fi?, aşa a fost să fie –, aduceri aminte, răspunsuri spontane, meditaţii izvorîte dintr-o teribilă experienţă de viaţă. Succesul a fost plătit cu vîrf şi îndesat. Nu e de invidiat, fiecare are viaţa lui, e păcat să o risipim privind mereu vieţile altora. Vedete, oameni de succes, glorii ale umanităţii sau oameni de prisos de care altminteri e plină omenirea. Carte de aproximaţii, aş zice eu, cu de toate pentru toată lumea, organizată tematic, despre „bucurie“, „relaţii“, „veneraţie“, „claritate“, „putere“, dar şi despre „rezilienţă“ (aşa cum apare, „negru pe alb”, la pagina 33 – ce-o fi însemnînd „rezilienţă“ în limba română?!) – cuvintele unei vieţi aşa cum a fost… O carte după a cărei lectură îţi spui: „Ştiu că nu ştiu!“. E simplu doar în principiu.
Nadia Anghelescu este un nume de prestigiu – poate cel mai important la noi din ultimele decenii – într-un domeniu care nu mai este „de nişă“, ci de actualitate. Este vorba despre limba, cultura şi civilizaţia arabă, este vorba despre lumea islamică, atît de prezentă în buletinele de ştiri ale televiziunilor. Nadia Anghelescu are un CV impresionant, fiind nu doar un cadru didactic important al Universităţii bucureştene, ci şi autoarea unui lung şir de cărţi ce acoperă, evident, domeniul ei de expertiză, făcînd totodată cunoscute şi nespecialiştilor aspecte ale lumii arabe. Noi şi Orientul arab (Editura Polirom, 2016) este un volum compozit, alcătuit din diferite studii, cercetări, articole, comentarii de carte, „incursiuni în literatura arabă: teme şi figuri“ cît se poate de pitoreşti (căci altminteri cine şi-ar bate capul să afle ce părere are Ibn Hazm despre iubire sau că au trecut o mie de ani de la naşterea lui Al-Hamadhani…). Volumul se deschide cu o Introducere a autoarei, conţinînd precizări utile şi o necesară punere în gardă pentru lectura ce urmează, şi se încheie cu cîteva interviuri realizate de Dan C. Mihăilescu, Izzat al-Qamhawi, Dan Pârvu, Florin Şperlea şi George Motroc. Tonul textelor nu este didactic, eseurile sînt scrise cursiv şi abundă în detalii pitoreşti ce însoţesc idei şi argumente. Studiile adunate sub genericul Cine sînt arabii şi Cum cunoaştem Orientul arab conţin texte de referinţă despre anumite subiecte gingaşe abordate în prestigioase publicaţii de specialitate. Un bun exemplu: polemicile iscate de faimoasa lucrare Orientalism (tradusă şi la noi în două rînduri) a regretatului profesor Edward Said, de la Columbia University, NYC. Opţiuni şi interpretări pro şi contra, într-un domeniu în care, pe lîngă filologie, antropologie şi istoria religiilor, şi-au vîrît coada şi interesele politice şi geostrategice. Nu e chiar simplu de descîlcit adevărul în acest spaţiu multicultural care a fost Orientul (arab doar pe alocuri) şi este islamul, atît de hulit, pe drept sau pe nedrept, dar des invocat astăzi.
Nicholas Fraser, jurnalist britanic, şi Marysa Navarro, profesoară americană, specialistă în istoria Americii Latine, semnează volumul Evita. Viaţa secretă a Evei Peron (Editura Corint, 2016, traducere din limba engleză de Mihaela Prioteasa Petre, cu o prefaţă – concisă şi binevenită – de Alina Pavelescu), dedicat unei figuri importante din istoria modernă a Argentinei. Şi nu numai. Ni se dezvăluie, în această carte, viaţa unei femei plecate dintr-un obscur orăşel de provincie şi ajunse, la un moment dat, pe culmile gloriei – nu doar pentru că a fost iubita şi apoi soţia unui preşedinte sud-american (într-o lume unde femeile nu prea sînt luate în seamă), ci şi datorită propriilor ei calităţi: luciditate, răbdare, inteligenţă, forţă interioară. O moarte dramatică, survenită la doar 33 de ani, după o lungă suferinţă, a transformat în mit personalitatea Evei Peron, fixîndu-i profilul în imaginarul colectiv, în ţara lui Borges şi a lui Cortázar, a lui Sabato şi Bioy Casares. O carte excelent scrisă, cu multe trimiteri la istoria – politică, economică şi culturală – a Argentinei, cu largi paranteze despre un Buenos Aires spectaculos, de la începutul secolului trecut, dar şi cu aventura (de telenovelă, ar zice unii) a Evei Peron, femeia care a întruchipat aspiraţiile milioanelor de „los descamisados” (idolul şi purtătorul de speranţe al celor „fără cămăşi”), femeia care a ajuns, dintr-o actriţă obcură, cea mai iubită – la modul real şi concret – dintre pămîntenii Argentinei. Evita Peron evoluează în mijlocul unei naţiuni aflate în plină transformare – cu băştinaşii ei, care se metisau cu noii veniţi din Europa – şi în contextul unei incipiente, plăpînde democraţii, dominate de corupţia marilor oligarhi şi de ambiţiile militarilor, într-o ţară care împrumuta valorile europene şi metehnele tuturor. Argentina devine un melting pot ca şi NYCity. Eva Peron este chintesenţa acestei lumi pline de patimi, a unei lumi iubite sau urîte, aşa cum vor fi ulterior generalii dictatori sau un fotbalist de geniu precum Maradona. Cartea ne prezintă, repet, nu doar viaţa Evei Peron, ci şi felul în care a privit-o poporul argentinian, precum şi posteritatea ei, extrem de incitantă, întreţinută de industria filmului şi a show-biz-ului din întreaga lume. De la Radiografia Pampei, a lui Martinez Estrada, citată şi în prezentul volum, nu am mai citit o asemenea panoramă a lumii argentiniene.
Angela Martin semnează volumul de interviuri şi portrete Ascensiuni interioare (Editura Şcoala Ardeleană, 2016). O bine-venită notă biobibliografică a editorului ne spune cîte ceva despre o hispanistă, o traducătoare şi o publicistă cu vechi stagii în viaţa culturală a ultimelor decenii (fără să fie o protagonistă de prim-plan a scenei culturale româneşti). Aşa am aflat despre multele titluri traduse din spaniolă şi din franceză, aşa am aflat că este şi editoare cu ştaif, ocupîndu-se de Sabato (într-o ediţie definitivă şi „augmentată“ – în româneşte sună cam preţios – de la Humanitas), dar şi de opera unui scriitor precum Augustin Buzura, un vechi colaborator, căruia îi îngrijeşte volume de proză şi de publicistică, inclusiv o serie de autor la Editura RAO. Fost vicepreşedinte la ICR, în ultimii zece ani, redactor-şef al revistei Cultura (care astăzi nu mai apare), membră a Academiei Latinităţii (din 2001). Spunem toate acestea pentru că Angela Martin, cu tot prestigiul ei în lumea culturală, nu este, din păcate, o figură publică mult mediatizată. Dar cărţile rămîn şi, oricum am suci lucrurile, ele sînt mărturia, de multe ori, a unei vieţi. Interviurile din acest volum sînt luate unor personalităţi marcante ale ultimelor decenii. Româneşti (Vintilă Horia, Dan Berindei, Alexandru Zub, Ioan Holender ş.a.) sau străine (Jean Starobinski, Thierry de Montbrial, Jean Askenazy sau Kjell Espmark). Multe, multe poveşti – mereu mă interesează aceste istorii personale – din universul celor care au întotdeauna ceva de spus (şi de făcut). Personalităţi recunoscute, exemplare, ale unei lumi în mişcare. Portretele pe care le schiţează Angela Martin unor intelectuali ca Mircea Iorgulescu şi Adrian Marino arată multă empatie şi înţelegere pentru nişte oameni nu uşor de desluşit, apreciaţi pentru opţiunile lor în răspăr cu locurile comune – alteori, huliţi pe nedrept. Un prozator precum Manuel Scorza este reevaluat, în încercarea de a-l readuce într-o actualitate care, se pare, îl ignoră. Critici de talia lui Starobinski sau Jean Rousset sînt prezentaţi şi ca oameni în carne şi oase, ei nu apar doar ca nume dintr-o bibliografie obligatorie la facultăţile de filologie. Un text final, care postfaţează şi aventura unei reviste – care a fost Cultura –, se constituie într-o mărturie de credinţă despre cultură în general şi despre cultura românească în particular. Cu bunele şi cu relele ei. Amestec de îndîrjire şi de melancolii, de resemnări şi de amărăciuni, combinate cu încrederea fermă că nimic nu e în zadar. Avem mereu opţiuni la îndemînă.