Nu suport să-mi servesc viscerele în farfurii de porţelan
- 21-10-2016
- Nr. 845
-
Nora IUGA
- OPINII
- 0 Comentarii
Ce soluţie are un intelectual, un artist care a apucat o vîrstă de invidiat, 86 de ani, şi trăieşte complet singur, fiind obligat să gîndească cu glas tare ca să nu-şi uite cuvintele? Dacă e scriitor, stă aplecat deasupra caietului de student şi scrie poezie, proză, prezentări de cărţi, dă interviuri, traduce romane germane, ajungînd să publice 2-3 cărţi pe an. Aveţi dreptate, tinerii mei confraţi, ce să fac, iată, am devenit un grafoman! Scriu aproape mecanic, fără pauză. Funcţionez precum acele gîşte de plastic, pe care le priveam în copilărie în vitrinele ceaprazariilor de pe Şelari, muindu-şi ritmic ciocul într-un recipient cu apă, neacţionate de nimic, şi sub ele citeam, pe o plăcuţă, „Perpetuum mobile“. Doctorii de la Elias mi-au spus să-mi cumpăr un ceas deşteptător şi să-l pun să sune la patru ore de cînd încep să scriu. Dacă vreau să mai apuc o bucăţică de viaţă, trebuie să accept relaxarea. Aşadar, apăs pe telecomandă, mă afund în fotoliu şi văd zilnic aceleaşi feţe, aud zilnic aceleaşi guri. Sîngele începe să crească-n artere ca pîraiele cînd vine viitura, tîmplele îmi zvîcnesc şi mă pomenesc profesînd înjurături ca la uşa cortului. Întind mîna spre tensiometru (nu ştiu dacă nu […]