Îngerii papirosferei
- 28-10-2016
- Nr. 846
-
Octavian SOVIANY
- Literatură
- 2 Comentarii
Una din prezenţele poetice cele mai semnificative era, la începutul anilor ’90, Judith Mészáros. Născută la Salonta, în 1961 şi licenţiată în matematică, autoarea s-a afirmat cu două volume de versuri: Îngeriada (Editura Eminescu, 1993) şi We all live in a yellow submarine (Editura Euphorion, 1994). După apariţia acestor cărţi, care impuneau o voce poetică de o rară forţă şi autenticitate, Judith Meszaros, fiinţă misterioasă, pe care puţini dintre colegii ei întru literatură se pot lăuda că au văzut-o în carne şi oase, a dispărut pur şi simplu, transformîndu-se, odată cu trecerea anilor, în legendă. Numele ei merită cu siguranţă să fie readus din cînd în cînd în actualitate. Volumul ei de debut, Îngeriada, se situa cumva în continuitatea poeziei textualiste din deceniul anterior, surprinzînd conversiunea suflului vital în „respiraţie textuală“, mineralizarea materiilor organice şi trecerea la natura transparentă a spectrelor angelice ca figurări ale „corpului de cuvinte“, care reproduc mecanica „morţii în text“: „învăţăm, // din palmele uimite îmi creşteau/ mici cristale perfecte/ […] aripi transparente băteau ritmic tăcerea/ dictîndu-ne fluxul inimii. // Eu mă hrăneam cu aceste poeme cristale/ defilam în marş marţial // în mine se izbeau îngeri înalţi/ incandescenţi/ răsfrînţi în fiecare strop al sîngelui meu/ […]
Cum întîlnirile mele cu poezia (mai) “nouă” sînt cam sporadice, am fost surprins şi plăcut intrigat să constat că în ultimele luni am dat peste trei tentative de rememorare a “legendei” Judith Mészáros despre care, pînă anul acesta, cu regret, nu aflasem. Spun “cu regret” pentru că, in mod limpede, e vorba de o poetă cu o voce percutantă şi inconfundabilă, care merită să stea în avantscena nu doar pentru noutatea si personalitatea sonului, ci şi pentru radacinile-i extinse în materia perenă a poeziei. Sînt, totuşi, uşor decepţionat să văd că se reia/decupează mai sus porţiunea dedicată de autor “Ingeriadei” în ceva mai întinsa evaluare din “Cinci decenii de ( era să scriu ‘ singurătate’…) experimentalism “ (2012). Ar fi fost o reală bucurie să dau, eventual, de noutăţi referitoare la poetă şi la poezia ei, ori, măcar, de o lărgire a perspectivei critice în care spiritului tutelar, cam apretat şi ‘academizant’, de sorginte textualist-barthesiana , butonul de acord fin al discreţiei pare a nu-i da totală satisfacţie. Dacă e musai nevoie de repere teoretice, idei inspira(n)te pot veni şi de la alte autorităţi, căci nu ducem lipsa de aşa ceva (aş exemplifica aci cu nume cum ar fi Käte Hamburger, Deleuze , Ricoeur, în chestiuni ca liricul, sensul –semiotic vs semantic- cognitia poetică, metafora…). Dar aşa ceva ar fi, pentru marea majoritate a cititorilor de poezie, o supralicitare. Chiar dacă ‘nu dă prea bine’ , persist să mă iluzionez că un ‘aparat/organ individual de gustat poezia’, bine hrănit ori întreţinut, încă mai e suficient pentru aventura ascensiunilor ori pogorîrilor în vertijurile poeziei.
Foarte greu sa ma poata gusta cineva asa ceva azi.