Kilometrul zero al literaturii
- 11-11-2016
- Nr. 848
-
Bianca BURŢA-CERNAT
- Literatură
- 3 Comentarii
Pînă la Interior zero, Lavinia Branişte (n. 1983) a mai publicat un volum de poezii, Poveşti cu mine (2006), două de proză scurtă, Cinci minute pe zi (2011) şi Escapada (2014), şi, tot în anul acesta, o carte pentru copii, Rostogol merge acasă. O listă bibliografică suficient de convingătoare (cantitativ) pentru o scriitoare în curs de afirmare, bine primită de comentatorii promoţiilor mai noi, apreciată atît pentru ceea ce se consideră a fi directeţea şi firescul unui discurs asumat minimalist, cît şi pentru o atitudine interogativ-revoltată faţă de cotidianul frustrant ori angoasant pe care îl fotografiază în cărţile sale. Lavinia Branişte descrie simplu, nepretenţios realităţi ale României actuale şi frămîntări – de mai mică sau mai mare profunzime – ale generaţiei căreia îi aparţine. Scriitura sa e fluentă, cu uşoare scăpărări de ironie, agreabilă (pentru cine e dispus să treacă peste stîngăciile de expresie şi de construcţie), empatică şi solicitînd, indirect, o lectură comprehensivă. „Lucioasă“, „mătăsoasă“, fără subtilităţi şi adîncime, inofensivă şi domestică, în ciuda unei vagi aparenţe de revoltă împotriva conformismului, proza acestei autoare se învecinează cu literatura glossy şi pare să se adreseze – cu succes, de altfel! – unei categorii de cititori, aceea a corporatiştilor încă nu […]
Eu nu sînt de acord că e greșit să așteptăm astăzi adîncime de la un roman. Adîncime însemnînd profunzime în abordarea unui subiect, adică întoarcerea lui pe cît mai multe fețe, analizarea fețelor respective, conectarea subiectului respectiv cu alte subiecte, existența unor teme și subteme. Cred că literatura de cea mai înaltă calitate va fi întotdeauna așa. Si ca să fie clar, adîncime nu înseamnă (neapărat) dificultate în parcurgerea lecturii (ca la moderniști), adîncimea poate fi obținută și într-un roman „tradițional” ca formă, adică avînd narațiune de persoana a III-a, narator omniscient, poveste narată cronologic. Știu mulți cititori în opinia cărora profunzimea înseamnă neapărat o lectură „grea”, cu perspective diferite asupra unui subiect, cronologie făcută bucăți, stream of consciousness. Cu alte cuvinte, dacă te doare capul în timp ce și după ce citești respectivul roman, e mare. Eu nu cred că e așa. Bineînțeles că romanul de tip modernist pe care l-am descris mai sus e profund și mare, dar nu e singurul tip de roman care poate fi așa.
Și eu am avut impresia de superficialitate citind romanul Laviniei Braniște și cred că în mare parte e o superficialitate asumată. Totuși, deși văd efortul scriitoarei de a obține un astfel de efect, de a expune banalitatea vieții, din punctul meu de vedere rezultatul e într-o anumită măsură plictisirea cititorului. Cel puțin a cititorului care sînt eu. Mi s-ar părea o mare pierdere ca toate romanele de astăzi să fie așa (lucru de altfel imposibil, niciodată nu vor scrie la fel toți scriitorii). Pe de altă parte, receptarea cărții se cade să fie în principal pozitivă. Nu e cel mai mare roman al literaturii române contemporane, dar e un roman ok, în regulă, bun. Consider că din cronica de față răzbate o duritate care mie mi se pare că ar fi absolut necesar să lipsească dintr-un act critic expus publicului.
Buna seara,
va scriu pentru ca am citit cartea si cred ca, in cronica dumneavoastra, sunt cateva probleme despre care as vrea sa va vorbesc. Avand in vedere ca ati publicat-o pe o platforma care permite posibilitatea raspunsului, ma folosesc de aceasta oportunitate.
1. Din punctul meu de vedere, aceasta directie de proza realista contemporana tine de patinare pe suprafete, nu de adancime. Daca vrem adancime, putem oricand sa ne intoarcem la modernisti. Adica adancimea tine de o ontologie uitata. E inadecvata nu doar momentului prozei romanesti din 2016, ci, mai mult, miscarilor culturale de dupa, sa zicem, Foucault si Deleuze. Desi, pentru anularea adancimii, prefer referinta literara care e putin anterioara lor, si anume Kafka.
2. Cred ca imaginea conturului reusit din cateva tuse, imagine cu care lucrati, tine de o forma de prejudecata culturala (din nou), cu doua aspecte: mitul gestului care decide forme finale si pretentia ca formele sa fie finale. Straniu este ca, din perspectiva mea, multe dintre personajele din Interior zero sunt schitate intr-o formula finala.
3. Nu e prima oara in istoria literaturii cand cronicarii discern cu dificultate intre glossy si curat-realist. Cam asa s-a intamplat cu duo-ul Fanny-Mme Bovary si, ceva mai tarziu, in proza realista de limba engleza de la inceputul secolului trecut. Dar de acolo am invatat urmatoarele:
– daca corijeaza o lume, nu e glossy;
– daca discuta o realitate glossy, criticand-o sau nu, nu e necesar glossy (fapt pe care, intr-adevar, il remarcati). Ce ati uitat insa sa remarcati este drama inchisa, infundata din caderile naratoarei (cum sunt scenele din cabina de proba si, respectiv, din fata calculatorului, dupa web-sex-ul ratat) care le contrabalanseaza;
– reversiv: daca evita elegant zona glossy, nu e necesar sobra;
– daca nu incheie construirea unei lumi (asa cum nici santierul mis-en-abyme nu se incheie, apropo, ce coperta reusita!), nu presupune in mod necesar ca a incercat sa o schiteze doar (adica sa ii sugereze capatul) ci tocmai sa o lase neincheiata, in nulul ei, in interiorul ei zero.
4. Aveti nostalgia lucrurilor mari, si asta e un fapt bun in sine, cred eu. Dar vedeti, prin cartierele alea numai lucruri mari nu exista. Cand au aparut Craii… lumea a urlat ca e cu prostituate. Dumneavoastra vreti adancime intr-o lume in care 111-le nu ajunge niciodata la timp. Aici (si e prima si ultima mea opinie pe seara asta) nu sufera discursul romanului de lipsa de putere, ci discursul dumeavoasta de adecvare la lumea lui.
Am apreciat foarte mult amplitudinea textului. Rar intalnesc texte cu verdict negativ care sa fie articulate in ceea ce spun. Dar, cred eu, pentru anul in care traim, va lipseste orizontul teoretic. Citind cronica dumneavoastra, am avut impresia ca Lavinia Braniste a publicat la finalul anilor douazeci ai secolului trecut, iar dumneavoastra ati scris acest text imediat dupa. Doar ca, pe vremea aceea, daca nu gresesc, tramvaiele se trageau inca de catre cai cu clopotei la picioarele din fata.
Alex, Iasi
Este clar că unii au văzut mai multă valoare în cartea Laviniei Braniște decît este, dar această cronică mi se pare mult prea dură. Din ea reiese că sînt atît de multe părți negative încît părțile pozitive – dacă există – nu mai contează. Cred că lucrurile nu stau tocmai așa… Sper că nu am făcut prea multe greșeli de stil în comentariul meu.