O lume proteică
- 25-11-2016
- Nr. 850
-
Octavian SOVIANY
- Literatură
- 0 Comentarii
Reprezentant al grupului ’90, Radu Andriescu a debutat cu volumul Oglinda la zid (1992), căruia i-au urmat alte şase cărţi de poezie, ultima dintre, Metalurgic, publicată în 2010. După o tăcere de şase ani, poetul revine în forţă cu volumul Cînd nu mai e aer (Casa de Editură „Max Blecher“, 2016), considerat de comentatori „un roman domestic în versuri“ (Bogdan Creţu), care l-ar situa pe autor în aceeaşi familie spirituală cu Mircea Ivănescu, Iustin Panţa sau Caius Dobrescu. Într-adevăr, poetul construieşte „epic“, în maniera unui romancier, iar cartea se încheagă în jurul unor mici scene de viaţă şi a unor „personaje“ (Ana, Mariana şi mama lor). Lipsesc efuziunile lirice, aşa cum lipseşte, de altfel, tot instrumentarul tradiţional al poeticului, iar adesea poemele au aerul unor „liste enumerative“, pe parcursul cărora detaliile sînt acumulate cu o minuţiozitate de prozator realist: „La nouă fix, Ana şi Mariana se culcă/ în aşternuturi pufoase. Mama lor/ a renunţat la pernele antibacteriene,/ cînd a văzut că fetiţele se scoală mereu/ cu ochii cît două găuri negre,/ ca puştii Margaretei Keane./ De Paşti, Ana şi Mariana au înlocuit/ bureţii nopţilor cu pene de gîscă albă,/ iar de Crăciun au primit haine Champion,/ cu puf de pinguin. […]